Jurnalul lui Manon.

Categoria failure.
Când bărbatul o coteşte pe serpentine.
Ăla-i drumul drept.

*

El e rac, eu sunt taur.

– Deci nu mă mai chema să văd un film cu tine, n-am mood de filme care mă coboară în mine.
– Păi ţi se schimbă, mood-ul, Nona. Pe mine mă ridică.
– Puiu. Tu ai alt ADN, altă personalitate, alt sex. Fiecare om funcţionează în felul lui.
– Hai, măh, la mine, să vedem un film… Ne uităm la film şi te ţin în braţe.
– Mă ţii în braaaţee? DE CEE?
– E mai comod aşa.
– “Comod”. N-ai o pernă la îndemână? Nu vreau să mă ţii în braţe. Nu vreau să mă lipesc.
– Păi trebuie să îţi asumi.
– Deci, puiule, tu vii cu propunerile, văd, nu eu. TU trebuie să îţi asumi, nu arunca pisica.
– O să te ţin în braţe în aşa fel încât să nu te-ndrăgostesc.
– Bubu. Să-ţi explic. Noi suntem două universuri paralele. Pentru mine, să mă uit la un film cu un bărbat care mă ţine în braţe înseamnă feeling, pentru tine înseamnă whatever.
– N-o să ai niciun feeling, o să vezi.
– Dar poate că o să ai tu. Sunt ca focul, te ard.
– Sunt apă, te sting.
– Sunt pământ, te înghit.
– Wow. Unu – zero.
– Deci nu vin. Este ŞI mai comod aşa.

E o modă la noi în școală, pe la birouri.
Se fac cadouri și de ziua onomastică.
Frumoase inițiative.

Mă trezesc că la salariu trebuie să dau bani.
A fost ziua ălora cinci.
…Eu îi cunosc doar pe doi.

Azi mă agață Monica.
– Nona, i-am luat cadou decanului, e ziua lui.
– Măh. Nu mai dau niciun ban. Sunteți nebuni. Avem salarii jalnice. E Moș Nicolae, ia-i o ciocolată, o turtă dulce. Ete. Cumpărași o garderobă. Deci pușca mea.
– Da, măh, dar acum trei zile a fost ziua lui de naștere. Le-am cumulat. Dai?
– Dau. Ce dracu să fac, dau.
– Pentru Nico, dai?
– E onomastică?
– Da.
– Dau, că o iubesc.
– Pentru Ana dai?
– …Cine-i Ana?
– Hai… că ești ceva…
– E de naștere?
– Da.
– Dau. Mai sunt?
– Vedem.
– Nu “vedem”, Moni, nu “vedem”. Mie îmi spui clar, ca să știu dacă îmi rămân bani, din salariu, de un pachet de țigări. Am și io dreptul să mor din ceva, nu?

Frumoasă modă. Nepotrivite timpuri.

Ah.

Am uitat, uita-m-ar relele…
…Uitai să dau și eu un la mulți ani.

La mulți ani, Nicolai și Nicolete! 🙂

*

Pun o melodie veche, n-are legătură.
Voci mișto.
Mi-e dor.
Dau un dor, cui îl vrea.

Aș dansa vals pe asta -> Dance, dance, dance.

Avem nevoie de trecut, pentru a ne valida prezentul.
Pentru a răspunde la cioturile de întrebări.
Pentru a ridica puțin, pe furiș, mantaua viitorului.

*

Câți oameni porți în tine? Legați de iubiri care nu s-au consumat în pat. Câți?

Cum ți-au rămas ei în sistem?

Și te gândești, din când în când, la ei.

Cu experiența de acum.

Cu imaginile de atunci.

Și se adună, într-o zi, energiile, șuvoi, și afli de ei fără ca tu să-i cauți.
Doar gândindu-i.

E o nevoie.
Și la tine, și la ei.

Ca să înțelegem cine suntem acum, avem nevoie, uneori, să-i întrebăm pe regăsiții cei dragi cum eram atunci.

*

Trei dintre bărbații pe care i-am adorat eu în nebuna-mi adolescență, m-au căutat și m-au găsit pe Facebook.
Despre doi am scris.
Despre cel de-al treilea scriu acum.

Mi-a bubuit inima, azi, când am dat accept.
M-a inundat bucuria, șuvoi, fără să știu de ce, fără să mă-ntreb.
– Cum m-ai găsit?
– Te-am căutat.
Scriam, amândoi, cu majuscule, nu-mi vine să cred / sunt în al nouălea cer / doamne dumnezeule…
Și era prea puțin. I-am spus, te sun, dă-mi numărul, te sun acum.

Și, doamne, cu ce bărbat adevărat am vorbit, eu, azi, o oră, la telefon…
Adorabil, sclipitor, plin de energie, fermecător, inteligent, copilăros-neinfantil…

Purtam, în sistem, o amintire.
A unui adolescent frumos, înalt, subțire ca un cui, sensibil și mut – cu mine.
Cu care dansam blues.
Pentru care aprindeam seara, în camera mea, un beculeț verde sau roșu, ca să știe că mă gândesc la el, când trece prin fața geamului meu.
Acestui bărbat îi știam, fără a avea cu el intimitatea aceea, îi știam mirosul corpului.
…Așa de mult îl simțeam.
Chimie se numește, dar noi nu cunoșteam termenul, atunci.

Și, doamne, ce bărbat deschis îmi vorbește, acum…
– Sunt fericit, Nona! Sunt îndrăgostit, căsătorit și îndrăgostit, de cinci ani… Și o cunoști…
Și-mi spune numele EI.
Și mă inundă bucuria, și mai tare… Două ființe absolut adorabile, s-au întâlnit și sunt împreună.
Îmi povestește, de parcă trebuie să umplem toată lipsa, cu farmec mult, iar eu ascult, așezată comod într-un fotoliu pufos de energie explozivă, bună, caldă… Familie.
Punctează razant și necazurile, cu același farmec, iar eu sunt, încă, uimită de omul pe care îl descopăr acum.
– Doamne, ce frumos ai crescut… Doamne, ce frumos… Ce frumos ai devenit bărbat… Spune-mi, mai spune-mi despre tine… Dar te rog, la un moment dat, spune-mi despre noi, atunci, despre tine, atunci, despre mine, atunci… Am nevoie să știu, ca să înțeleg prezentul.
– Am doi copii. Sunt la a treia căsătorie, și de-abia acum sunt fericit… Am trăit multe, am trecut prin și mai multe. Și multe sunt mizerii regretabile. Dar am trăit și lucruri luminoase.
– Nu da la o parte mizeriile. Datorită lor ai putut să apreciezi lumina. Deci ești bine.
– Daa… Sunt bine… Tu? Tot dedicată teatrului…
– Da. Tot dedicată. Zi-mi despre noi, atunci.

Și mă spulberă. S-au decantat atât de bine, toate, încât îmi prezintă un tablou exact al istoriei noastre, filtrată de unghiul lui subiectiv. Fără pompoane și fundițe. Îmi dă imaginea unei mâini sigure care face un crochiu dintr-o singură linie, neîntreruptă decât de punctul final.

– Tu, Nona, erai altfel. Eram mândru că sunt cu tine, lângă tine. Se făcea cerc, în jurul nostru, când dansam, și fetele roiau pe lângă mine, nu îndrăzneau să se apropie, pentru că eram cu tine. Erai cineva. Și sora cuiva. Iar pentru mine era o mare mândrie. Tu erai, cum să zic…
– Femeia trofeu.
– DA. Eram mândru. Spuneai direct ceea ce gândești, ceea ce simți. Mi-am dat seama, în anii care au urmat, cât de important e să vorbești, să…
– Comunici.
– DA. E cumplit să nu comunici, să nu poți comunica.
– Am înțeles. Erai mândru că ești cu mine. Dar nu mi-ai spus nimic despre ceea ce simțeai. Erai îndrăgostit de mine?
– Nona, nu știu. Știu doar că atunci când eram fără tine îmi era foarte greu, și mai știu că atunci când erai cu mine îmi era rău.
– … De ce îți era rău când eram lângă tine? …
– Pentru că voiam să fac dragoste cu tine.
– …Și eu voiam…

Ah.
N-a fost să fie. Și trecutul, incomplet, a alergat spre noi, ca să ne vorbim acum, și să înțeleg, eu, o dată în plus, de ce-urile prezente.

– Știi, dragule, eu, atunci, simțeam că ești îndrăgostit de mine.
– Da. …Eram, da.
– Și-atunci? Ce dracu s-a întâmplat?
– Mi-era frică, Nona. Frică.
– Eu sunt, în cuplu, o femeie minunată.
– Te pup pe sufletul tău cel frumos.

*

Avem nevoie de trecut, pentru a ne valida prezentul.
Pentru a răspunde la cioturile de întrebări.
Pentru a ridica puțin, pe furiș, mantaua viitorului.

Viitorul meu sună singur.
Am încă o confirmare.
Eu știu când un bărbat simte.
El nu știe/nu vrea să-și recunoască/nu se gândește că simte.
Eu, cea de azi, nu mai lupt pentru a-i arăta ce poartă în inimă.
Și plec.
Pentru că simt prea mult.

Peste încă zece ani, voi auzi același eram îndrăgostit, atunci, dar mi-era frică.

Atât.

Și-o să mă bucur că am regăsit un om drag.

Chiar nu e nicio dramă, dacă mă voi bucura la fel de mult ca azi. 🙂

I’ll be there, in the same old Heartbreak Hotel.

well well well

🙂
Poza asta, de când am văzut-o, mă face să zâmbesc într-una.

Ete, gâlma de copil, ce față are…

Alergam, azi noapte, pe un peron, în paralel cu trenul… Știam că într-un compartiment mă așteptase cineva, să vin, să vin, să vin…

*
Știi? Trenurile alea ale vieții, pe care nu le prinzi…
De-ți stă vina cocoțată în spate, ca o cocoașă…
Pisezi obsedant și chinuit gândul ah, doamne, cum ar fi fost?

Păi n-a fost că n-a fost să fie.

Nu era trenul tău.

Ți s-a fluturat prin față, în ultima secundă.

El tocmai pleacă, tu de-abia ai ajuns pe peron.

N-ai bilet.

Ușile-s închise.

Trenul nu mai poate fi oprit.

Știi? Prima senzație, dureroasă, e că-l pierzi, iar a doua, imediată, e o spaimă enormă că, dacă te agăți, sfârșești sub șine.

Să nu mai purtăm cocoașa nostalgiei că pierdem trenurile altora.
Pentru ale noastre avem întotdeauna biletul gata cumpărat.
Știi?
Biletul ăsta este dus-întors.
Da.
Grozavă consolare.
…Of…

*

Alergam, azi noapte, pe un peron, în paralel cu trenul… Știam că într-un compartiment mă așteptase cineva, să vin, să vin, să vin…

Și nu știu cine era cineva-ul.

Dureros coșmar.

Am pierdut trenul.

Și știi?

Biletul acela ar fi fost one way.

… ONE WAY TICKET TO THE BLUES.
Dă click pe blues-ul cel roșu, să simți.

OK.
Deci am părăsit incinta, acum o jumătate de oră, ca să-mi fac o rezervă, în plămâni, de aer tare și curat.
…Și ca să merg la magazin să-mi iau țigări (provizia de monoxid de carbon pentru a înlocui rezerva aia de oxigen).

Târam toamna după mine, în sistem, ca pe un zmeu pe care nu-l prinde curentul termic.
Iar tălpile mele se bucurau de pași de parcă aș fi primul om care pune piciorul pe Venus.

Ajung la magazin.
Intru.
O remarc pe vânzătoarea aia tânără și dragă mie, e printre rafturi. (Am scris depre ea articolul cu sfârlezele).
Lângă ea, e o femeie tunsă scurt, blonzită, cu vârstă nedefinită de tanti, scundacă rău și dolofană la modul ăla, trist, gen fără formă. Mna, să-i zicem cu forma aia de cutie de carne presată Tulip –ca să prezint imaginea completă.
Femeile de acest gen au vocea pițigăiată și vorbesc afectat.
Dacă le auzi pe lumină stinsă, zici că sunt șurubel de slabe.
O fi o chestie de compensare, nu știu.
Ba știu.

E.
Iată dialog, între ele.
Cutia: – A, le-ai pus aici? Foarte bine ai făcut.
Sfârleaza: – Da. Le-am pus. Dar când v-am zis, mi-ați spus că sunt o dobitoacă.

OK.
Deci eu încremenesc.
Îmi zboară toamna, din sistem.
Iar tălpile-mi devin grele, ca șenila de tanc.

Cutia se întoarce spre singurul client din magazin, care sunt eu cu tot cu ochii mei cei mari, sugestivi și strivitori.
Se rotește înapoi, bâlbâit, spre aia mică și pisicește libidinos.
C: – Eeiii… Măăăi…. Așa ți-am zis?
S: – Da. Că sunt o dobitoacă. “Ești o dobitoacă, de ce le-ai pus acolo?”
C: – Păi poate că… Nu știu… Dar…

N-aud cuvântul SCUZE.

Las pâinea pe raft și merg direct între cele două. Mă uit la cea tânără.
La zece centimetri distanță, cu fața în spatele meu cel lung, e tanti cea pătrată și pitică.

Îi cuprind, fetei, obrajii între palmele mele, și spun, calm și răspicat, cu vocea din colecția toamnă-iarnă, ca să audă și cutia de pateu care-mi respiră (era să zic în ceafă) în rinichi:
– “DOBITOACĂ”? Așa ți-a zis? Urât! Este FOARTE urât!
În spatele meu, două pupile temătoare sfredelesc iscoditor – iar posesoarea lor, doamna pătrățel, tace mâlc, adânc și chinuit. Nu știe cine sunt, oi fi cineva, că prea am atitudine de strivit gândaci bipezi.

Întorc capul, brusc, spre ea, și ea bagă ochii într-un raft cu pufuleți.

Mă întorc la aia mică. Ochii fetiței tind să se umple de lacrimi, eu știu ce provoc când iau apărarea cuiva, însă acum nu are voie să plângă, scopul nu e victimizarea, ci ghilotina pentru matracucă.
Așa că:
– Eu nu cred că ești do-bi-toa-că. Ești mi-nu-na-tă. Și frumoasă. Și tânără. …Și tocmai m-ai făcut să uit ce dracu voiam să cumpăr; Ce voiam să cumpăr, sfârlează? Ai?
A mică zâmbește.
– Nu știu ce voiați…
Mă întorc. O mătur cu laserul pe cealaltă și adaug, cu tâlc:
– Mă mai gândesc…

Nu știu când tanti s-a fofilat din magazin, pe ușa din spate.
– Cine-i dulapul fără maniere?
– E șefa mea.
– Te-a jignit și nu și-a cerut scuze.
– Da… Așa sunt șefele…
– Și eu sunt șefă. …Îmi cer eu scuze, în numele “categoriei”, și te rog să îmi zâmbești, sfârlează.
– Sărumâna.

*

Nimic.
Nicio morală gen Cei din jur au nevoie de spiritul nostru civic.

Doar o confirmare:
I’M BACK!

Cel care îți face rău umple mai mult loc în amintirile tale, decât cel care îți face bine.

Cel care te ține la distanță e mai prezent și-ți umple sufletul mai mult decât cel care e lângă tine.

E. A dracu situație paradoxală.
Mai ales că.
Vorbim despre.
…Umpluturi.
Spongioase, parazitare și inutile.

Căci problema nu-i a ăluia.
Tu umpli.
Pentru a compensa lipsa de încredere în tine.

*

Golește balastul de surogate, puiule.
Ai o singură viață.
Ea trebuie, la modul ideal concret – să fie plină, nu umplută.

Deținuta de serviciu, raportează:
*

De aia e bine să ai viață personală. Ai și tu pe cine plictisi, are cine să îți mănânce nervii, ete. Și, pe nesimțite, ai bifat viața.

Și când nu ești singur, vrei să fii singur, să pui bif pe existență după cum vrea mușchiul tău de independent.

Măh.

Ne-au dat ăștia liber.
Ieri.
Și azi.
Mâine, tot liber, că e sâmbătă.
Duminică, așișderea.

Deci izolare, patru zile, și eu am o senzație de naufragiat care nu are bețișor să scrie SOS pe plaja sticloasă. Freak.

Ce zi frumoasă e cea de azi, cu soarele ăsta gălbui, de toamnă, și cum mă uit io pe geam ca un cățel cuminte care nu visează la nimic.
Să ies.
Deci nu.
Că mă și doare nu știu ce prin stomac, n-am chef de bântuit pe-afară.

Ce aș vrea eu acum.
Certitudini.
Să fiu sănătoasă tun.
Să nu mi se fi întors sufletul din pieptul ăla străin, că-mi înghesuie inima cu melancolii vagi.
Iar mie vagul nu-mi place, că e în general.

Mi-e dor rău, de câțiva oameni, care mă iubesc și preferă să mă urască – le e mai ușor așa deci fie. Dar mie mi-e dor de ei.

De-aici, din auto-izolare, văd cum viața mea se-nvârte-n cerc, în același cerc, vă mulțumesc pentru că încă mai intrați în jurnal – nu știu de ce o mai faceți, dar mie-mi face bine, și…

Și vă dedic o melodie.

Să fiți bine, și să vă umpleți zilele libere cu viață, nu invers.

Waldeck – Make my day

🙂

*
Azi / Deținuta de serviciu / E-nchisă / (Între patru gânduri)/ De pereți. / Ar vrea să fie scânduri.

Scrisei și io, ieri, că anu ăsta nu mă interesează unu decembrie.
La anu, poate că scot steagu pe geam și îi fac vânt, cu bucurie.

Da anu ăsta n-am chef. Oi avea dreptul să nu zic iuhu la comun.

Și un prieten de feisbuc îmi scrise direct pe zid, de m-a secat la ficați: dislike.

Pardon.

Nu vreau să supăr pe nimeni, azi.

Deci.

Picture this:

Eu. Îmbrăcată în costumul popular de la bunica. Maramă pe cap, opinci în picioare. Frunteaaa SUS!
Steagul fără gaură, în mâna dreaptă.
În stânga, un țoi de țuică, să fie el al dracu de nu-l sug dintr-o lovitură, că tot am intoleranță la alcool, să vedem ce iese.

Ia.

Uh-Huh. N-am direcție
Și cânt. Atâta iese, am curaj să cânt.

Ete, pentru voi, ăia dragi dragi dragi ai mei,(hoo fomeie)  hâc, pardon, dedicație:
Mai pi brumă mai pi-omăt

La mulți ani, nouă.
Ura! Ura! (Si-un cal alb.)

…Părerea mea.

*
Pentru dislike-ri:
1. Acesta este un pamflet. Pe care l-am beut.
2. Dedicație: trei focuri arde pe lume