Alergam, azi noapte, pe un peron, în paralel cu trenul… Știam că într-un compartiment mă așteptase cineva, să vin, să vin, să vin…
*
Știi? Trenurile alea ale vieții, pe care nu le prinzi…
De-ți stă vina cocoțată în spate, ca o cocoașă…
Pisezi obsedant și chinuit gândul ah, doamne, cum ar fi fost?
Păi n-a fost că n-a fost să fie.
Nu era trenul tău.
Ți s-a fluturat prin față, în ultima secundă.
El tocmai pleacă, tu de-abia ai ajuns pe peron.
N-ai bilet.
Ușile-s închise.
Trenul nu mai poate fi oprit.
Știi? Prima senzație, dureroasă, e că-l pierzi, iar a doua, imediată, e o spaimă enormă că, dacă te agăți, sfârșești sub șine.
Să nu mai purtăm cocoașa nostalgiei că pierdem trenurile altora.
Pentru ale noastre avem întotdeauna biletul gata cumpărat.
Știi?
Biletul ăsta este dus-întors.
Da.
Grozavă consolare.
…Of…
*
Alergam, azi noapte, pe un peron, în paralel cu trenul… Știam că într-un compartiment mă așteptase cineva, să vin, să vin, să vin…
Și nu știu cine era cineva-ul.
Dureros coșmar.
Am pierdut trenul.
Și știi?
Biletul acela ar fi fost one way.
… ONE WAY TICKET TO THE BLUES.
Dă click pe blues-ul cel roșu, să simți.
Nu ar trebui, fiindca vad ca esti intr-un mom. de spleen,dar m-ai facut sa zambesc nostalgic, Nona! Aproape uitasem de cantecul asta…. 🙂
te iubesc, bă.