Zice-i-ar, unii, sălbăticire.
Ești sălbăticită, Nona!
*
Pe vremea copilăriei mele, mâncam portocale și banane doar iarna.
Când miros portocale, simt să zic wow!
Jucăriile, tot în vremea aceea, erau puține.
Când văd jucării, simt să spun wow!
Iubirea avea, în adolescența mea, etape parcurse cu sfială, iar în plex creșteau fluturi, neomorâți și neasfixiați de sexul prematur.
Mă îndrăgostesc pe aceleași coordonate, și simt în plex același wow!
Azi am fost la un Drive In, să văd un film. Pentru prima dată.
Mașinile erau aliniate frumos, boxele, date la maxim, acțiunea de pe ecran, trepidantă, iar eu, cocoțată cu picioarele pe parbriz, aplaudam și ziceam wow!
*
Sunt ciudată. Wow!
Mă minunez în gura mare de frumos. Wow!
E bine să fii sălbăticit. Guști și te bucuri, pas cu pas, de-aceleași lucruri – ca și cum le-ai trăi prima dată – rupând din acest secol XXI numai bucățile frumoase, cu miros de portocală.
Capacitatea de a privi fermecat în jur ține de copilăria ta care nu se lasă abandonată.
(Și aș adăuga aici un wow! timid și tâmpițel.) 🙂
:))
WOW! :)))
Si apropo de asta… mi-e dor de un “wow”… 🙁
e in tine, onitza. 🙂
Nu-l prea mai gasesc, ma simt asa de obosita 🙁
trece ea, oboseala. trust me. 🙂
Wow…da..copilul din noi nu moare..niciodata!
WoW!
Vllleau si euuu la dllive iiiin 🙂
:* Asta ti-e farmecul, nu salbaticirea, ci modul in care ti-ai pastrat uau-ul intr-o lume aproape fara uau. Hihi!