Sunt etape, în viață, în care nu aștepți nimic. Ești gol de dorințe.
Exact atunci întâmplarea îți bate la ușă, îți zâmbește și te prinde de mână.
Ești înțepenit și zâmbești crispat când o auzi spunând:
– Vino. Ai o întâlnire cu Dumnezeu.
Și din acel moment pornești spre necunoscut, călăuzit de-o stare, fără să știi ce-o să găsești și cum o să te-ntorci acasă.
*
După un drum cu căutare febrilă – căreia nu am încercat nicio clipă să-i găsesc logică sau justificare – am ajuns în fața stejarului bătrân.
EL ESTE!!!
Doar inima mai alerga, nebună, prin plex, corpul îmi era încremenit. Căci acolo și timpul stă în loc cu respect.
Minunea asta maiestuoasă, care te intimidează și te răvășește, conține particule de istorie și are aer de poveste.
Mi-am atins obrazul de scoarța adânc brăzdată și am întins mâinile să-l cuprind, pentru îmbrățișarea de care aveam nevoie. Ar fi fost nevoie de opt Nonuțe pentru o îmbrățișare completă.
Dar și așa, mică, m-am lipit, am închis ochii și i-am spus cât mă doare că nu mai e mama.
Și mi-a venit să plâng mult, dar n-am putut. Mi se opriseră lacrimile în gât, dureros.
Și i-am șoptit dorința.
N-am simțit niciodată, față de nimeni, în toată viața mea, o emoție de acest fel. Completă.
Să rămâi fără suflare și să știi că ești aproape de Dumnezeu, prin creația lui copleșitoare.
N-aș mai fi plecat.
Urma să se întunece, iar noi spuneam Nu încă.
Maria a făcut o coroniță din flori de câmp și i-a lăsat-o, în semn de drag, agățată de o ramură.
.
.
.
.
Trebuia să plecăm.
Drumul spre casă a durat o veșnicie, din cauza repetatelor rătăciri, întoarceri, rătăciri…
Fără nicio mirare, Maria mi-a spus: Parcă e ceva care nu ne lasă să venim acasă.
…Noi eram. Noi nu ne lăsam să ne întoarcem la gol, la lipsă, la inutil.
*
Eu sunt încă, acolo.
Cuvintele sunt seci și dau imagini fade.
Sunt patetică, a nimănui, copleșită de vederea unui arbore, și sunt mândră de asta.
Uite, pentru ai mei, o fotografie care conține tot ceea ce n-am putut pune eu în cuvinte.
.
