L-am visat, azi noapte, pe Adrian Pintea.
Se făcea că a intrat în fostul meu birou.
Mi-am ridicat ochii din monitor și i-am zâmbit.
Era frumos. Avea lumina aceea, pe care o degajă sufletele soare.
Avea lumina aceea, în anul în care s-a stins, ca ființă.
Adrian Pintea era un fenomen copleșitor.
Când mergea pe coridoare, studenții făceau culoar și se lipeau de perete. El zâmbea și saluta, iar noi vorbeam altfel, și ne venea să pășim pe vârfuri.
Am întâlnit oameni cărora le curge prin vene noblețea și respectul. …Simți să te înclini ca în fața regelui.
*
A intrat în birou, cu cafeluța în mână, s-a așezat pe scaun, ca de obicei, iar în vis eu nu știam că el nu mai este.
În virtutea unui absurd frumos pe care numai visele ți-l pot hrăni, i-am zis:
– Domnule profesor, vreți să dansați cu mine?
S-a ridicat, ca și cum i-aș fi cerut ceva normal, și biroul meu nu mai era birou, ci o sală mare.
Am dansat vals. Un vals perfect. Plutitor.
Iar cavalerul, desăvârșit.
Nu știu cum dansa Adrian Pintea. Știu cum vorbea, cum gândea, cum cânta, cum era pe scenă. Nu știu cum dansa vals, dar am aflat azi noapte. Perfect.
Ador să dansez vals.
N-am mai făcut-o de o eternitate.
Dansam vals cu Adrian Pintea, iar sentimentul era de nedescris.
Eram onorată.
Asta am simțit din clipa în care a intrat, acum mulți ani, în clasă, și asta mi-a rămas: sentimentul de respect profund și definitiv, și onoarea că o astfel de ființă, magnifică, îmi acordă atenție mie. Și altora. Celor mici.
*
Când ai sufletul bucăți, te invadează dorurile de dispăruții dragi și prețioși.
Oricât de mult doare – căci ai beregata sugrumată de lacrimi, zâmbești. Pentru că încă îi ai lângă tine.
În cufărul cu amintiri.
*
Azi noapte am dansat un vals perfect cu Adrian Pintea.
N-am apucat să-i spun “Vă mulțumesc”.
… De asta plâng acum.
