L-am visat, azi noapte, pe Adrian Pintea.
Se făcea că a intrat în fostul meu birou.
Mi-am ridicat ochii din monitor și i-am zâmbit.
Era frumos. Avea lumina aceea, pe care o degajă sufletele soare.
Avea lumina aceea, în anul în care s-a stins, ca ființă.
Adrian Pintea era un fenomen copleșitor.
Când mergea pe coridoare, studenții făceau culoar și se lipeau de perete. El zâmbea și saluta, iar noi vorbeam altfel, și ne venea să pășim pe vârfuri.
Am întâlnit oameni cărora le curge prin vene noblețea și respectul. …Simți să te înclini ca în fața regelui.
*
A intrat în birou, cu cafeluța în mână, s-a așezat pe scaun, ca de obicei, iar în vis eu nu știam că el nu mai este.
În virtutea unui absurd frumos pe care numai visele ți-l pot hrăni, i-am zis:
– Domnule profesor, vreți să dansați cu mine?
S-a ridicat, ca și cum i-aș fi cerut ceva normal, și biroul meu nu mai era birou, ci o sală mare.
Am dansat vals. Un vals perfect. Plutitor.
Iar cavalerul, desăvârșit.
Nu știu cum dansa Adrian Pintea. Știu cum vorbea, cum gândea, cum cânta, cum era pe scenă. Nu știu cum dansa vals, dar am aflat azi noapte. Perfect.
Ador să dansez vals.
N-am mai făcut-o de o eternitate.
Dansam vals cu Adrian Pintea, iar sentimentul era de nedescris.
Eram onorată.
Asta am simțit din clipa în care a intrat, acum mulți ani, în clasă, și asta mi-a rămas: sentimentul de respect profund și definitiv, și onoarea că o astfel de ființă, magnifică, îmi acordă atenție mie. Și altora. Celor mici.
*
Când ai sufletul bucăți, te invadează dorurile de dispăruții dragi și prețioși.
Oricât de mult doare – căci ai beregata sugrumată de lacrimi, zâmbești. Pentru că încă îi ai lângă tine.
În cufărul cu amintiri.
*
Azi noapte am dansat un vals perfect cu Adrian Pintea.
N-am apucat să-i spun “Vă mulțumesc”.
… De asta plâng acum.
…
Când ai sufletul bucăţi vine totdeauna CINEVA să ţi-l adune , chiar dacă pentru asta trebuie să străbată galaxii…
Stare de graţie absolută!
Cand am sufletul bucati, inseamna ca CINEVA a trecut pe acolo, si l-a spulberat. Ramane dor si neimplinire.
Atunci plang si de ceilalti.
Poate ca sunt si “multumesc”-uri care nu mai trebuie rostite.
Ele urca incet spre inalt, spre nicaieri, dupa ce rup si duc cu sine o bucata mare din sufletul tau plin de recunostinta si amintirea celor dragi. In urma lor,dorul umple golul ramas, si privirea noastra absenta cauta, pe cerul noptii, steaua in care au plecat.
Stii lampioanele chinezesti…arzand, urca spre albastrul instelat toate asteptarile noastre de o viata.
Si multumirile noastre, pe care nu am apucat sa le rostim.
asa, doru. de-abia ma linistisem, si-acum iar am nod in gat. frumos ai scris… asa e.
…Nu puteam sa tac?
Acu…Houston, we have a problem. Cred ca au fost cam multe lampioane chinezesti pentru un singur sufletel de om. Duca-se suferinta odata cu ele. And never come back.
Pup, cu drag.
esti scump. te pup si eu. 🙂
auzi, doru, ca vad ca n-ai somn si stai pe aci, prin jurnal… ce mai faci? zi-mi si mie de tine. 🙂
Citesc ce scrii si imi surprind sufletul tresarind. 🙂 Ma gandeam ca din pagina asta lipseste ceva. Un final potrivit unei zile in care ai visat valsul perfect pe care l-ai asteptat o eternitate.
Spuneam ca n-am mai dansat vals de o eternitate.
Finalul iti apartine. Scrie-l tu, ca faci parte din familie, acum. 🙂
Ma simt profund onorat. 🙂
Ai observat ce interesant se inlantuie ferestrele de reply ? Eu o replica, tu o replica…Mai vine cineva, mai pune o replica.Tu raspunzi.El face un pas, tu faci un pas. Tu picuri o lacrima, ei picura o lacrima. Caldura sufletelor se amesteca, amintirile ne coplesesc, mergem mai departe. Pasim cu grija, printre sentimente, atenti sa nu calcam florile care asteapta de o eternitate stropii de viata din roua inimii. Tu iti descoperi sufletul, noi ne descoperim cu respect in fata profunzimii sale. Litera cu litera, zi dupa zi, un pas dupa celalalt.
Am inceput sa dansam?
Ador valsul.
Esti nou pe aici, asta se intampla frecvent, acum ceva timp… De cateva luni, jurnalul nu mai este forum, caci eu ma cenzurez si sunt si foarte ocupata. Daca o sa citesti articolele de acum un an, o sa vezi cate replici, cate lacrimi, hohote de ras, cate comentarii, cati oameni… Toti, absolut speciali si frumosi… Am scris povesti la comun, impreuna cu prietenii mei cunoscuti si necunoscuti, am facut petreceri virtuale (18 mai, anul trecut)…
Cum ziceam, bine ai venit. O sa stai pe aici pana cand viata reala, cu ceva frumos si bun si cald o sa te duca departe.
Din pacate, jurnalul meu atrage oameni pe avarie. Din fericire, nu ne mai simtim singuri, iar ei mai si zambesc impreuna cu mine.
Pup.
Te rog, chiar daca e tirziu si nu ne cunoastem, lasa-ma sa-ti povestesc una din amintirile mele de suflet…..
Acum 20 de ani, o zi de octombrie, eu, proaspata studenta, strabat Bucurestiul…(folosesc prezentul, e mai bine asa, pentru mine).
Linga TNB, la o trecere de pietoni, o masina se opreste sa-mi dea voie sa trec….La volan este Adrian Pintea. Imi zimbeste cald si frumos, zimbet pe care nu l-am mai intilnit la nimeni. Imi face semn ca pot sa trec. Cred ca am inlemnit acolo pe trotuar, picioarele nu vor sa ma asculte….
Pe 8 iunie , atunci, am plins de mi s-au umflat ochii, desi era ziua in care un test de sarcina imi spunea ca voi fi mamica pentru a doua oara…..
Asta este minunea mea de amintire….si daca pe mine, un om de rind, doar atit m-a facut fericita, nu pot decit sa-mi inchipui cum este pentru cineva care l-a cunoscut, care a dansat un vals cu el, chiar si in vis!
Te imbratisez,
Manu
Ah, Manu… Cum ai descris… M-ai facut sa plang instant.
Bine ai venit, suflet frumos si cald!
Iarta-ma Nona, nu am vrut sa te fac sa plingi…
P.S. Nimeni, niciodata nu mi-a spus “suflet frumos si cald”!!!
Nona, nu vrei sa fii prietena mea?
Manu
Pai cum sa nu vreau? Te pup in frunte. 🙂
Sint deja 5 ani si 4 zile si parca tot nu e adevarat…..Asa-i Manon?
Cu drag,
Manu