Intru în magazin.
Fata îmi zâmbește, căci mă place.
…După care se încruntă, brusc, și revine la client.
Clientul are zece ani, e negrișor și dolofan.
– Și ce mai iei?
– Gumă. Ăăă… Cremvuș aveți?
– Ți-am mai spus că nu avem crenvurșt. … Iei și napolitanele alea?
– Le iau. Cremvuș n-aveți?
Privesc scena de după rafturi.
Fata se întoarce spre mine, cu o privire obidită.
Îi zâmbesc cald.
Zâmbește și ea.
– Nu, nu avem crenvurșt. Mai vrei și altceva?
– Nu. Atâta.
La ieșirea din magazin, copilul se întoarce.
– Sărumâna, că plec. Cremvuș nu aveți, nu?
– Ah… Nu. Du-te acasă.
Pun produsele pe tejghea și îmi atrage privirea un fel de floarea soarelui, cu simbolul smiley în mijloc.
– Ce sunt astea, puiule?
– Ăă… sunt de alea, ca în copilărie… Zice vânzătoarea. …Am uitat cum le spune, dar uitați, suflu eu în una să vedeți…
– Ah, da… Moriști?
– Nu știu… Parcă altfel le zicea bunica…
Și mă privește timid vinovată.
Zâmbesc.
-Sfârleze?
– DA!!!!… Sfârleze…
– Well… OK. O să iau două, pentru doi prieteni luzeri de-ai mei, pe care îi ador.
– Doamne… Știți ceva? Când zic alții cuvântul “luzeri” – mie îmi sună ca “morișcă”. Dar când îl spuneți dumneavoastră, sună ca “sfârlează”.
Ridică năsucul, alintată:
– “Sfârlează” îmi place.
Și zâmbește. Frumos, curat, simplu.
Deschid ușa să plec.
– Scumpa… Da’ cremvuș ai?
…Și i-am mai furat un zâmbet.
O întâlnire banală, cu final de zâmbet prețios.
…Pentru mine.
*
Ete. Sfârleaza.
…Pentru VOI.
