Nu scriu cu bucle, pentru că am sufletul descheiat la șiret. Mi-a zburat din el un fluture și s-a așezat într-un piept străin.
Îi e bine acolo. 🙂
Atât.
Deocamdată.
*
Despre altceva vreau să scriu, azi.
Trec, oamenii, prin noi, cu zecile.
Doar unii se lipesc de suflet, ca prieteni, și rămân acolo.
În cercul meu cel strâmt, mă las, uneori, invadată.
Intră mulți.
Rămâne doar câte unul.
Prieten. Familie.
Se selectează singure – persoanele care mă traversează. Și când / dacă ele dispar – au numitor comun și nicio vină.
Eu comunic direct cu sufletul omului. Mă bat, însă, cu creierele.
… Cu acele creiere care distorsionează mesajul pe care bietul suflet mi l-a transmis, deja.
Am întâlnit un tip și l-am lăsat să-mi intre în viață, ca amic.
El zice că este artist.
Eu simt că el este împărțit în trei: inginerul, micul artist și bărbatul.
Ah. Ce trist.
Inginerul îi conduce viața și tot el stabilește proporțiile în care ceilalți doi se pot manifesta, și când.
Tipul mă vrea și el ca amică.
Înțeleg de ce, sunt un prieten bun și am farmec.
Doar că.
Tipul ăsta…
În loc să mă ia așa cum sunt, face greșeala fatală de a-mi căuta șuruburile, de a-mi scotoci sub carcasă, pentru a “mă găsi”.
Ce prostie… Ce inutil… Cum să mai vezi pădurea, când tu numeri copacii?
Să cauți să mă înțelegi, de parcă aș fi o arătare…
Să mă măsori cu T-ul din dotare, ca să-mi calculezi laturile… De parcă-aș fi figură geometrică…
Să încerci să-mi prinzi șpilul, de parcă-aș fi un banc…
Eu nu sunt o cameră.
Nici locație spre care te îndrepți cu harta în mână.
Sunt o femeie inteligentă, cu sufletul descheiat la șireturi.
…Care comunică direct cu celelalte suflete, nu acceptă disecția și stă departe de pedanteria fadă – împăturită în stereotipii.
Această femeie, acum, pășește pe poante spre ieșirea din această scurtă întâlnire.
Atât.
Și absolut ne-trist, pentru că…
Déjà-vu, déjà-lu, déjà-vécu.
