Prin cameră bâzâie o pace oblomoviană…
Mi-am zis să desenez un cerc: mă ridic din pat, mă spăl, ies să-mi iau țigări, mă întorc, mă bag în pat la loc și gata cercul.
*
Afară miroase a toamnă.
La blocul vecin e poliția. Plus salvarea.
Un chiriaș sirian l-a bătut pe administratorul care-l interpelase pentru plata datoriilor de la întreținere.
Am zis l-a bătut.
…Așa cum bat ăștia. I-a rupt mâna, piciorul, și i-a strivit capul de asfalt.
Fata care a chemat poliția are 20 de ani. O știu.
Mă uit în ochii ei, și îmi pare rău că-i va rămâne imaginea aceea violentă, în sistem, o lungă perioadă de timp…
– Ai făcut bine că ai chemat poliția.
– L-a bătut atât de rău… Îi curgea sânge din cap… Atâta sânge…
Are ochii febrili. Îmbibați de imagini pe care n-ar fi trebuit să le vadă.
Am un ghem de revoltă în stomac.
– Vezi… De aia e bine că nu avem pistoale aici…
– Da, Nona. Dacă aș fi avut un pistol, l-aș fi împușcat pe sirian direct în cap.
*
Prin cameră nu mai bâzâie nicio pace.
Și eu simt că l-aș împușca pe agresor.
Ce chestie…
Voiam doar să desenez un cerc banal.
Și m-am trezit că el face parte dintr-o spirală a frustrării.
