Simt, pentru prima oară de când scriu – că noianul de gânduri nu vrea să își aleagă literele de pe tastatură, pentru a le așterne, în pagina de jurnal, ca idee.
Așa că… Așa că nimic.
Am trecutul în urmă.
Stau pe marginea unei prăpăstii.
În față, viitorul meu.
O punte suspendată mă poate duce spre el.
Trebuie să fac pași mici, căci scândurile sunt putrede, pe alocuri.
Iar jos, abisul.
Ne e frică de ceea ce nu cunoaștem, și evităm puntea aia suspendată, terifiați că ne înghite necunoscutul.
Facem atâția pași greșiți, în viață, când ne învârtim sau rămânem pe lângă răul pe care îl știm, dar care este suportabil pentru că nu are mistere…
Când vine vremea să lăsăm negurile în urmă și să privim în față, paralizăm de frică. …Să nu facem pași greșiți.
Am să respir.
Am să mă prind de balustrada fragilă.
Și am să merg înainte.
Se poate să cad din nou. Foarte probabil că da.
O să parcurg drumul ăsta suspendat, încet, tremurând din toată ființa, cu îndoieli, cu regrete și cu toată pleiada de gânduri parazite care mi s-au agățat în sistem după ultima relație maladivă.
Trebuie să mă gândesc, simplu, că la capătul celălalt e viitorul meu.
Al meu.
Pentru mine.
Și-mi vor tremura picioarele.
Și-mi va bubui inima.
Pas cu pas, scândură cu scândură; cu alunecări, redresări, iar privirea – direct în față.
Drumul spre mine nu poate dura mai mult decât veșnicia pe care am trăit-o așteptând.
Drumul spre mine însămi se va termina atunci când o să mor, în dimensiunea asta cunoscută, desigur. În rest, şubrezimi şi căutări. Uneori se prind diamante de mine, alteori rugină, vorba cântecului. Sunt zile când îmi place cine sunt, sunt zile când nu, fiindcă “instrumentul” de măsură e mereu altul. Nu ştiu aproape nimic despre mine fiindcă trăiesc pe bucăţi, iubesc pe bucăţi. Însă ştiu de mine, ştiu unde sunt, ştiu ce fac acum…ar trebui să-mi ajungă, dar…
e bine. eu sunt in punctul in care trebuie sa fac o alegere.
Stii doar ca puntea suspendata e singura cale spre …altceva.
Spunea un destept ca “nu te poti astepta sa primesti altceva daca in fiecare zi continui sa faci aceleasi lucruri la nesfarsit”. MAre dreptate avea, nenorocitu’.
Iesirea din zona de confort, renuntarea la sfanta rutina, ignorarea cu spor a fricilor care ti-au paralizat deciziile ani in sir…sunt singura (auch…bad news) cale, din fericire, pentru a ajunge la capatul tunelului, unde te asteapta luminitza. Sau urmatorul tunel, depinde de cat de lunga e calea. Spre…tine.
Orice drum incepe cu primul pas.Si…nu poate dura mai mult decat vesnicia pe care ai trait-o asteptand.
Succes…!
Intzeleptu’ de serviciu,
(care se confrunta bineinteles cu probleme asemanatoare, da’ stie a’ naibii de bine sa dea sfaturi. Mai ales neintrebat).
inteleptul de serviciu e un scump. mai stai pe aici.
Mi-am luat popcorn si tin pe aproape si costumu’ de superman. Just in case:).
Io, intre timp, caut fundul abisului unde ma duc sa construiesc o plasa de prindere, moale si pufoasa. In cazul in care o sa cazi din nou, macar sa cazi pe moale. Zi-mi ce culoare sa fie salteaua? Ma gandeam la rosu. Cu niste fluturi…
Ori daca nu, ia baga tu un vals pe scandurile alea. Sunt sigura c-o sa ramana uimite.
fluture ce esti tu! pup grina.
Parerea mea este ca alegerile cele mai bune sunt cele care se fac cu sufletul nu cu mintea si dupa judecati de durata! Ingere!
pup robinhudu’ meu cel intelept.
…aceeasi stare ma incearca, ca prima oara cand i-am inteles sensul “Digului” (O. Paler)
[…] Și mi-e dor să pot să scriu din nou AȘA. […]