Jurnalul lui Manon.

Sunt serioasă.

Îmi dau jos okelarii de soare, oricum e noapte afară, şi supun atenţiei voastre un clip.

Unu, pentru că eu nu ascult muzici de astea, dar melodia asta e cumva – cu plus…

Şi doi, pentru că vreau să văd şi eu, azi, când mă paşte depresia singurătăţii de uikend, câţi oameni, din cei 100 care îmi intră zilnic în jurnal au voinţă să asculte /să vadă clipul şi să scrie la comentarii îmi place sau NOT.

De multe ori scriu doar pentru că voi mă citiţi.

Scrieţi-mi şi voi, mie.

Ia să vedem cum e cu prieteniile din eter.

Ram Jam “Black Betty”

Cu dedicație pentru Ale Lacrimosa, și pentru alții, ca noi:

Limbaj de animal neînțeles.

Da.
Să pleci de acasă fresh, să urci în autobuzul fără aer condiţionat în care moleculele de usturoi servite la micul dejun (de celelalte victime călătoare) au 60 de grade celsius.

Să simţi cum nenea din spate face mişcări de apropiere pretextând legea inerţiei şi frânele boului de la volan.
Să te întorci şi să te uiţi în ochii lui  cu promisiunea unei reacţii iminente: Dacă nu păstrezi distanţa, alege tu unde să te lovesc, guştere. În cap, în piept sau mai jos, în mândrie?

Să cobori din autobuz cu senzaţia de insolare, să introduci cardul în bancomatul mă-sii de BCR ca să scoţi firimiturile rămase, adică vreo 30 de lei, iar pe ecran să îţi apară un mesaj prietenos că nu poţi scoate decât nu ştiu ce de 50 de lei.

Să înjuri în gând, şi banca, fir-aţi ai dracu de hoţi sunt banii mei, şi rochiţa care s-a lipit de corp de parcă ar fi la concursul tricouri ude şi, ah, da, autobuzul fără aer plus guşterul onanist.

Să te târăşti, cu dorinţă de răzbunare, până la supermarket – pentru a cumpăra cu cardul – numai aşa de-a dracu, molfălind un gând agitat: Să-mi bag picioarele, aş fugi în altă ţară, în oricare altă ţară… Acolo, unde oamenii se spală şi îţi zâmbesc a It’s OK dacă îi calci din greşeală pe picioare.

Să intri în magazin şi să împingi cardul – deprimată şi victimă – direct în pupilele vânzătoarei care te simpatizează, făcând comanda, schiaunit: Bună, iubito, îmi vine să emigrez, dă-mi, te rog, ţigări, şi aşteaptă-te să apară mesajul fonduri insuficiente deşi fonduri am.

Ah, well… Are sens. Toate au sens.
Magazinul are aer condiţionat, vânzătoarea îmi dă ţigările, ţi-am tras-o, becereule, nu e niciun guşter prin preajmă care să mă atingă, iar când să ies pe uşă fata îmi spune: Îmi sunteţi foaarte dragă!

Are sens. Mai stau un pic prin România.
Cred că până o să mor. După aia, mai negociem.

Femeile sunt nebune.

Se urcă în mașină și demarează spre autostrada soarelui.

Trebuie să ajungă fix la kilometrul 88.

Să parcheze, după o oră de drum.

Să se dea jos din mașină în viteză.

Și să între în Litro.

Să comande.

Să-l farmece pe angajatul de la tejghea până când acesta umple paharul de dă lichidul peste margini.

Proba incriminatorie:

.

.

*
Unii susțin că o aventură de genul acesta denotă lipsă de viață personală.

…Eu cred că, uneori, viața personală înseamnă aventură, punct.

Manon propune, cititorul dispune.

Atențiuuunee, națiuneee!!!

Trebuie să încerci ce-ți propun mai jos!

*****
Unu.
ICE ‘N’ GO!
E înghețată criogenizată.
Granule.
Un deliciu.
.

.

.

.

*****
Și doi: CREMEESPRESSO
Cafea, înghețată, frappe, șerbet – all in one.
O armonie delicioasă!
N-am poză, dar vă dau un link.

Aștept păreri. 😉

Mă băgase ăla la gânduri.
Stăteam, acum o săptămână, pe scara blocului, și el mi-a zis:
– Tu știi de ce ești singură?
– Ia. Lovește.
– Ești mama tuturor. Mami-n sus, mami-n jos… Cine dracu să se apropie de tine, când, deși ești gagică, faci pe mama?
– Păi bă, toți sunt copii, pe lângă mine.
– Copii pe dracu. Cu toți faci așa.
– Ah. …Da, fac pe mama ca să contracarez privirile cu iz sexual- gen “ce te-aș face eu pe tine”. …ȘTII cumva la ce mă refer, mami?

*
Deci mă băgase ăla la gânduri. Mi-e frică să mai zic mami.
Din lac, în puț. Acum zic tati.

La mare.
Treceam pe lângă o terasă, voiam să cumpărăm suc.
Nenea prepara, la intrare, un grătar.
– Ce faci acolo, tati, mici?
– Da. Zâmbește larg. Vă ofer doi, din partea casei.
Deci gizăs.

Tot la mare.
Bărbatul care are minibarul pe plajă (barul ăla de unde cumperi sucul la triplu preț) era cam acrișor.
Prima zi.
– Tati, mi-e sete.
El zâmbește.
A doua zi.
– Tati, cafeaua e oribilă, cumperi tu câteva plicuri de nes și ne faci mâine?
– Da.
A treia zi l-am pupat de la revedere. Pe obraji.

*
OK.
Eu am farmec.
Ei vor să se simtă bărbați.

Avea dreptate ăla. O să renunț la mami.
…Și la tati.

… Dacă voi întâlni și eu un bărbat ne-infantil. O exista?

Eu pe șezlongul meu, ea, pe al ei.

Mă ridic și mă uit în jur.
– Auzi, pe plaja asta ne-am adunat toți expirații sau toată lumea din lume arată nasol?
– Dacă vrei bucăți mergi pe plajele de fițe.
– Aha.

Ce au în plus plajele de fițe? …Prețul.

*

Niciun nor pe cer.

*

În boxe, aceleași șase melodii-hituri, pe repeat.

Una mi se lipește de timpan. I wanna make u sweat.
Gândesc: Prietene, n-ai nicio șansă, rămân fidelă soarelui. Mă întorc, vreau să mă ridic și deschid ochii direct pe puța lui nenea ăla din față, care are slipi cu prindere de omoplați. Din ăia cu talie înaltă.
I-o fi cumpărat săracul când avea optîșpe ani și erau la modă.
Sau era el mai înalt.

*

[Pe față ne-am dat cu cremă SPF 50 +. Pe corp, cu cremă SPF 30 +. (Ce-o însemna plusul ăla?)]

– Nona, dar soarele ăsta nu arde deloc!

După un timp…
– Maria, simți cum arde soarele?
– Deci nu arde deloc!

Seara…
– Nona, mă mănâncă pe aici și pe aici…
– De ne-arsă ce ești, puiule…

Deci plusul, uneori, este egal cu zero.

Ah, litoralul.

Face bine.
Dacă nu pleci de acasă heartbroken.

Dacă da, ai grijă cu cine te însoțești.

…E preferabil să iei cu tine un prieten soare, nu un prieten toamnă.

Distracție garantată: închiriază o bicicletă de aia dublă care arată ca o șaretă.

Nu ofta când auzi prețul.
Nu suspina că e doar pentru o oră.

După ce ai transpirat dând la pedale o veșnicie, realizezi că mai ai de umplut 45 de minute cu plimbare.
Lumea te privește admirativ.
Tu zâmbești și ai curaj să faci cu mâna necunoscuților.
Din când în când, faci liniuțe cu alți dublibicicliști.

Senzații?

Una: Yabba dabba doo!!!!!!

Ah, well, m-am întors.

În București e cald. Cald ca aburul fierbinte de bucătărie, lipicios și jilav.
Mi-am uitat plămânii la mare și nu mai știu cum se respiră ne-aerul ăsta. Ah. Cu paiul invizibil.

Dar ce văd, în zare? Copaci care se agită? Se stârnește un furtunel? Vine ploaia bine-mi pare?

Vă pup, dragii mei scumpi. Aștept să se așeze bronzul și excursia pentru a scrie impresiile.

*

Această postare este un test. Verific ceva. Pupăturile adresate vouă sunt reale.

Am postat pe facebook “deci plec la mare” si puf!, like-uri, iuhu-uri si indrumari discrete gen “relaxeaza-te!”, de la dragii mei dragi.

Aia cu relaxarea tine de faptul ca i-am speriat pe oameni cu boscorodelile din jurnal, insa multi stiu ca asa sunt eu, cu limba ascutita.

Nu mai prestez rolul drama queen decat in amor, si ala nu e prin zona.

In privinta sarcasmului, mna, ascund si tristeti minore dar si sperante trecute de varsta majoratului.

Fara modestie, dincolo de pamflet si de, uneori, cinism, nu cunosc un om care sa se bucure mai mult ca mine de compania celorlalti si de viata. Deci n-am nici modestie, ete.

Boon.

Am terminat cu introducerea, ma lansez in cuprins.

Cand mergi la mare, esti turist. Mirosi briza, te faci rac sub raza, papi, te deshidratezi si bantui printre ceilalti bucurosi care umplu zona.

Eu cred ca de data asta suntem in misiune.

In primul rand ca mi-am reconfirmat: daca oamenii sunt misto, nu conteaza locul.

Sa explic.

Ne-am cazat la hotelul de pe plaja.

Din motive neelucidate, camerele nu au vedere spre mare, acolo este plasat coridorul ingust pe care te strecori spre odaie.

Odaia are vedere la lacul din spate.

E sublim.

Intre lac si hotel, cam la zece metri, este drumul national.

…Pe care circula soferii, non stop.

Am remarcat ca geamurile termopane nu izoleaza fonic.

But who cares? Gazda este o femeie care zambeste frumos.

Plaja e la doi metri. Nu sunt multi oameni prin zona, deci ai un sentiment de usoara oftare si nostalgie.

But who cares? Aia care sunt pe acolo n-au fite.

Daca ni se face foame, trebuie sa mergem cativa kilometri pe jos, pana cand gasim un restaurant.

Who cares? Facem miscare, baby!

… De aia zic, nu suntem in vacanta, ci in misiune. Sa curatam dorurile aprige, sa punem in miscare celulele, sa nu dormim, pentru a ne rasfira, a doua zi, sub soare.

Vede cineva aici vreo drama?

…In afara de mine? :- P

Ii pup pe toti cei care imi sunt dragi si intra in jurnal pentru a vedea ce fac fetele.

Fetele sunt cuminti, mai stau putin la mare.

Pana cand scapa de orasul din ele.

N-am diacritice, caci scriu de pe laptopul Mariei.

Am reusit sa plec undeva fara computerul personal. Si acum imi potolesc setea de scris cu un pitic fara diacritice.

*

Culeasa de pe drum, o perla de-a Mariei:

– Auzi, Nona, da’ Valul lui Traian, satul asta sau comuna, ce dracu’ e? Oras?

No comments. Caci am murit de ras.

*

Va pup, din nou, si va doresc soare in inima. E acolo, soarele.

Eu sunt tot aici.
Manon.