Paranteze. Dacă cineva are filmul Midnight in Paris (care n-a apărut, încă, la noi, dar nu mai am răbdare până în septembrie) – îl rog să mi-l strecoare și mie. Popcornul îl dau eu.
_________________________
Pe cei din jur îi vedem clar, nu-i așa?
*
Știm cum rezonăm la ceea ce ne înconjoară:
Fiecare cu cubul lui, privind prin prisma proprie, în funcție de câtă istorie are în cârcă. Așa-i?
Să presupunem că avem lângă noi castronul cu popcorn și că ne uităm la același film.
Unul remarcă găina care traversează strada, că-i aduce aminte de vacanța la bunica, iar bunica nu mai e…
Altuia îi rămâne în cap mesajul istoria se repetă.
Cel mic zice: Băă, filmu ăsta e bun – iar regizorul, profund; M-am recunoscut în ăla care se spală pe dinți, că ține periuța ca mine, yay!
Fata suspină la mesajul de dragoste, că tocmai a fost părăsită, și le închide gura masculilor: N-ați înțeles nimic din film. Dincolo de viața la țară și de accidentul ăluia, e vorba de iubire.
Corect. E vorba și de iubire. Și de toate celelalte bucățele de puzzle, la un loc.
*
Avem muzici preferate, prin care bântuim în funcție de stare (scuze, m-am molipsit de tautologie de la un amic).
Avem scriitori preferați și regizori cu ale căror filme rezonăm the most.
*
– Woody Allen. Definitiv.
– Aww, Nona, se vorbește prea mult în filmele lui.
– Am zis definitiv.
*
Acum vreo doi ani, îmi dă sms un fost iubit: Du-te să vezi Vicky Cristina Barcelona. Ești unul dintre personaje.
Mi-a bătut inima tare. Eram curioasă dublu. Unu, să văd dacă mă recunosc și doi, să văd cum mă vede fostul.
Chem o prietenă, ca să nu scăpăm nimic din film, și ne așternem în vizionare (care căpătase, brusc, și o ușoară conotație gen material didactic pentru disecție).
Se termină filmul. Îmi trag răsuflarea, căci a fost, evident, minunat.
Pauză.
Pauză.
– Spune-fată-dracu-ceva, ce înțepeniși?
– Ce să spun, Nona?
– Care, dintre alea trei, sunt eu?
– Deci nu arunca pisica pe mine. TU spui prima. Care ești?
– Pușca mea, am ceva din toate. Dar cred că fostul iubit m-a recunoscut în aia cuminte, care nu se aventurează. E drăguț din partea lui și vai de capul meu, m-a receptat ca pe o banală!
– Și eu cred că te-a recunoscut în Vicky.
– Mda.
La ceva timp, vorbesc cu el.
Mi se cimentase ideea în cap.
– Am văzut filmul, dragule. De excepție, mna, Woody Allen.
– Te-ai recunoscut în vreunul dintre personaje?
– Sincer, am fost mai preocupată de felul în care m-ai perceput tu. Așa că zic: Vicky.
– Nu, Nona. Nu Vicky. Te -am recunoscut în rolul pe care-l face Penelope Cruz.
Prima dată m-am speriat.
Mi-a bubuit inima.
Ssst… María Elena iubește ca mine.
Pe urmă am sărit în sus de bucurie.
Sunt nebună, nu banală!
Oh. My. Gosh.
*
Pe cei din jur îi vedem clar, așa-i?
…Pe noi înșine – distorsionați de subiectivitate și de presupuneri.
Sau nu-i așa?
