Suntem amuzanţi, noi, oamenii… În dorinţa de a comunica, de a ne face înţeleşi…
Cu nevoia febrilă de a fi toleraţi, plăcuţi, adoraţi…
Cu zbuciumul de gol în plex atunci când nu rezonăm în ceilalţi…
Vorbim, explicăm, şi ne mirăm că nu suntem auziţi.
Păi să nu ne mai mirăm. Căci nu despre auzit este vorba.
Ci despre faptul că ideile din capul nostru au o anumită reprezentare, care trebuie transmisă, în imagini, interlocutorului.
Altminteri, fiecare îşi derulează propriul film, astfel că atunci când eu zic NU, tu înţelegi Poate.
…Şi iată cum, universurile din noi doi (minunate, de altfel), rămân încremenite în blazare – fiecare pe canapeaua propriului suflet, şi-şi fac cu mâna, a bye-bye.
Cum punem ideile noastre în imagini?
Gândind, simplu, că ele trebuie să fie reprezentative pentru interlocutor, nu pentru noi.
Dar pentru asta ai de spart un ego.
Al tău.
