…Știu starea aia, de căcat. O știu. Am trăit-o.
Când ești în relație/in paralel cu ea și ai scuipa câțiva draci/morți/răniți înspre patul lui procust în care te întinde/comprimă infantilul ăla.
Când zaaaci, agonic, cu ochii beliți în telefon, iar george nu mai vine cum zicea coșbuc .
Când te târăi prin casă, ciufută și cu părul sculat de parcă te-ar fi electrocutat tot tabloul electric plus regimentul doi.
Ah, the drama.
Ah, și ce-o mai savurezi, pe îndelete… Este suferința mea și n-o dau la nimenea… Ahh…Fuck off!
Ascultă, fetiță…
În primul rând, ștanțează-ți pe creier că în relațiile-dezastru NU există Patul lui Procust! …Ci Bățul Hingherului. Nu Patul lui Procust, reține, nu Lesă, ci Bățul Hingherului. Ăla care are o lungime stas, și laț la cap.
Lațul e pe gâtul tău pentru că tu ai ales să te strecori acolo.
Nu te poți depărta, căci te taie. Nu te poți apropia, că te sufocă.
Ascultă, fetiță…
Te pedepsește masculul? Te ignoră? Și tu? Ce faci? Ștergi mucii și îți rozi inima pe bucățele, de ai speriat, dracu, și biata oglindă cu privirea aia hepatică!?
Scoală din morții mă-sii de depresie!
E pierderea lui, nu a ta!
Ce pușca mea jelești?
A.
Înțeleg.
Te-a uitat dumnezeu pe o insulă pustie și viața s-a sfârșit, o să vorbești de-acum încolo numai cu nucile de cocos pe care-o să le cheme Vineri. …Chiar așa.
Get the fuck up, și reține: cine plânge la urmă, plânge mai rău!
Ascultă, fetiță…
Într-o zi, o să mori.
Punct.
