(Gândulețe parazite.)
Aha.
Deci când sunt la distanță de mare, mi-e dor de apă, iar când ajung acolo, stau definitiv-departe de valuri.
Cum, de ce?
De freak. Nu supot să simt apă sărată pe limbă. (freak!)
Nu te poți bălăci demn, având grijă ca apa mării să nu ajungă pe buze. Mai ales că (și aici mă uit absolut reprobator) unii dintre noi nu prestează, în val, decât stilul broscuța, obosesc după două fâlfâiri de brațe, deschid gura să ceară ajutor și uită că gura aia e sub nivelul mării, gulp!
Yaik!
Așa că eu stau departe de apa mării. Înțepenesc pe șezlong, răsfirată steluță.
Dar acum mi-e dor de valuri. M-aș bălăci puțin. La glezne.
Mint.
Mi-e dor să mă poarte cineva în brațe prin apă.
Ah, well, am spus-o.
Să înalț o rugăciune către sfântul duh?
Inutil.
Ardoarea cu care voi murmura către cer “dă-mi și mie un iubit!!!” va fi răsplătită cu răspunsul “păi deschide ochii, femeie!”
*
Aha. Deci înghițim în sec și rămânem la imaginea apa mării până la glezne.
E un început.
Plus. Mă gândesc din ce în ce mai serios că ar cam fi momentul să îmi dau un brânci în viață.
…Pe uscat.
