Jurnalul lui Manon.

Voi știți cum arată /se mișcă / se exprimă un om care are un struț la purtător?

Dacă da, descrieți-mi și mie tipologia.

Mi-e teamă că săptămâna trecută i-am aplicat un pumn în idee unui tip nevinovat, doar pentru că mi s-a părut că avea nisip pe creier.

De-aia zic.
Nu prea am idee cum arată un struț uman.
…O femeie cu intuiție de vacă, însă, v-aș putea descrie și acum. 🙁

Doi pe-o bancă, privind la același cer.
Unul vede o stare.
Celălalt – doar culoarea.

Prin camera se tot falfaia o musca juvenila. Nu bazaia, n-avea, inca, glas.
Ii ardea de joaca. Mi se aseza pe picior, imi topaia pe mana.
Ma prinsese intr-un moment solemn, filosofam prostii.

Si proasta asta de musca se zbenguia rasturnandu-mi gandurile.

M-am enervat.
Am reperat-o pe un perete si m-am strecurat usor, din pat, cu un capac de cutie in mana.
Deci atat! O omor!!

Maria ridică ochii din telefon si ma interpeleaza nazal:
– Vaaai, Nona, cum sa o omori?

Ma opresc, naucita si usor in culpa.
– Ma seaca, nu vezi ca nu ma lasa in pace?
– Dar e mica… Nici macar nu si-a trait viata.

OK. Deci acest argument m-a lasat masca. Am pus cutia jos, invinsa.
– Bine, Maria. Dar daca ai salvat-o, trebuie sa o botezam.

…Si am intitulat-o Miki.

Azi dimineata, in febra pregatirilor pentru mersul la plaja – care se desfasura pe principiul zaceam in pat si ne faceam curaj sa plecam inainte de a ne prinde pranzul, Miki, musca juvenila, se dadea huta pe Maria.

Aburita de somn si ciufuta, Maria se ridica din pat si boscorodeste, in drum catre baie: Deci eu pe asta o omor!

M-am ridicat in capul oaselor si am zis: ATAT!
– Ce?
– Nu omori nimic. Miki e familie, las-o sa te bazaie!

Stateam ieri seara pe tarmul marii, si cascam gura la stele.

Pe linia orizontului licareau luminitele vapoarelor, iar din cer au picurat doua stele cazatoare.

Aveam, pe dinauntru, o pace de aia, deplina si rara.

M-am lasat in voia ei.
Cascam gura la stele, pe tarmul marii.

O ora mai tarziu, vizitam balciul din statiune, cu Maria.

Ne-am asezat pe un trotuar iar Maria m-a intrebat: De ce esti atat de cuminte, Nona?
– Am, asa, o pace in mine. O liniste deplina.

Cand am terminat de pronuntat cuvantul deplina, am simti cum ma inunda, pe dinauntru, o mare de lacrimi de alea grele, apasatoare.

Linistea, uneori, inseamna acalmie.
Atunci simti cel mai pregnant cat esti de viu singur.

…Mai ales cand casti gura la stele.

Paranteze. Dacă cineva are filmul Midnight in Paris (care n-a apărut, încă, la noi, dar nu mai am răbdare până în septembrie) – îl rog să mi-l strecoare și mie. Popcornul îl dau eu.

_________________________

Pe cei din jur îi vedem clar, nu-i așa?

*

Știm cum rezonăm la ceea ce ne înconjoară:
Fiecare cu cubul lui, privind prin prisma proprie, în funcție de câtă istorie are în cârcă. Așa-i?

Să presupunem că avem lângă noi castronul cu popcorn și că ne uităm la același film.
Unul remarcă găina care traversează strada, că-i aduce aminte de vacanța la bunica, iar bunica nu mai e…
Altuia îi rămâne în cap mesajul istoria se repetă.
Cel mic zice: Băă, filmu ăsta e bun – iar regizorul, profund; M-am recunoscut în ăla care se spală pe dinți, că ține periuța ca mine, yay!
Fata suspină la mesajul de dragoste, că tocmai a fost părăsită, și le închide gura masculilor: N-ați înțeles nimic din film. Dincolo de viața la țară și de accidentul ăluia, e vorba de iubire.

Corect. E vorba și de iubire. Și de toate celelalte bucățele de puzzle, la un loc.

*

Avem muzici preferate, prin care bântuim în funcție de stare (scuze, m-am molipsit de tautologie de la un amic).
Avem scriitori preferați și regizori cu ale căror filme rezonăm the most.

*
– Woody Allen. Definitiv.
– Aww, Nona, se vorbește prea mult în filmele lui.
– Am zis definitiv.

*

Acum vreo doi ani, îmi dă sms un fost iubit: Du-te să vezi Vicky Cristina Barcelona. Ești unul dintre personaje.

Mi-a bătut inima tare. Eram curioasă dublu. Unu, să văd dacă mă recunosc și doi, să văd cum mă vede fostul.
Chem o prietenă, ca să nu scăpăm nimic din film, și ne așternem în vizionare (care căpătase, brusc, și o ușoară conotație gen material didactic pentru disecție).

Se termină filmul. Îmi trag răsuflarea, căci a fost, evident, minunat.

Pauză.

Pauză.

– Spune-fată-dracu-ceva, ce înțepeniși?
– Ce să spun, Nona?
– Care, dintre alea trei, sunt eu?
– Deci nu arunca pisica pe mine. TU spui prima. Care ești?
– Pușca mea, am ceva din toate. Dar cred că fostul iubit m-a recunoscut în aia cuminte, care nu se aventurează. E drăguț din partea lui și vai de capul meu, m-a receptat ca pe o banală!
– Și eu cred că te-a recunoscut în Vicky.
– Mda.

La ceva timp, vorbesc cu el.
Mi se cimentase ideea în cap.
– Am văzut filmul, dragule. De excepție, mna, Woody Allen.
– Te-ai recunoscut în vreunul dintre personaje?
– Sincer, am fost mai preocupată de felul în care m-ai perceput tu. Așa că zic: Vicky.
– Nu, Nona. Nu Vicky. Te -am recunoscut în rolul pe care-l face Penelope Cruz.

Prima dată m-am speriat.
Mi-a bubuit inima.
Ssst… María Elena iubește ca mine.
Pe urmă am sărit în sus de bucurie.
Sunt nebună, nu banală!
Oh. My. Gosh.

*

Pe cei din jur îi vedem clar, așa-i?
…Pe noi înșine – distorsionați de subiectivitate și de presupuneri.
Sau nu-i așa?

Azi nu scriu nimic nou.
Azi îmi citesc jurnalul – integral, nu pe bucăţi.
N-am mai făcut-o de multişor.

Am intrat, ca musafirul, în Jurnalul lui Manon, şi am tastat în căsuţa de search primul cuvânt care mi-a ţâşnit din memorie: urme.

Salut cititorii şi le recomand să nu-mi urmeze paşii, dacă sunt fericiţi.

Mâine e o nouă zi. Poate râdem împreună.

Well, nothing new. Same old, same old.

Link → Personajele pe care le port în mine.

Unii înoată la mare, alții se dau cu motorul de căutare. Și cad în out.

*
Ete la Ionel, face surf cu google.
Îl caută pe “fratele meu” hormonii.
Ai pus ghilimele, Ionică. Deci vrei să-l snopești în bătaie, dacă-l prinzi. E o problemă personală.
Când îl încolțești, ia-o cu tine și pe “sora mea” neuronii. Ca să te țină de bardă.

*
Marean are o dilemă: care este la persoana a doua plural.
Ah.
Well.
Să răspundem: care sunteți, Mareane.
(Și aș adăuga eu că prea mulți).

*
Viorela tastează înfrigurată: principiul firului cu lupa.
Deci prima dată ai găsit firul, sub pernă.
E prea lung.
Când pui lupa deasupra lui îți bubuie plexul, a confirmare. E roșcat vopsit, deși tu ești chatain natural.
Înghiți în sec și te ții cu sufletul de inimă, să nu se spargă.
Respiră, nu leșina.
Când vine Vasile la masă, așteaptă să pună în gură primele trei linguri de ciorbă, și întreabă-l: Ce caută Mădălina în patul meu?
Dacă se îneacă și se uită-n spate, bagă vocea de piept cu privirea cinci și continuă discuția pe principiul firului cu lama.
O să verse tot.

Um… Huston? I think we’ve…

*

Link -> Stop. Not again!

*

“Întâmplătorul” și “Coincidența” sunt dozate farmaceutic. …De sus.

(Gândulețe parazite.)

Aha.

Deci când sunt la distanță de mare, mi-e dor de apă, iar când ajung acolo, stau definitiv-departe de valuri.
Cum, de ce?
De freak. Nu supot să simt apă sărată pe limbă. (freak!)

Nu te poți bălăci demn, având grijă ca apa mării să nu ajungă pe buze. Mai ales că (și aici mă uit absolut reprobator) unii dintre noi nu prestează, în val, decât stilul broscuța, obosesc după două fâlfâiri de brațe, deschid gura să ceară ajutor și uită că gura aia e sub nivelul mării, gulp!
Yaik!

Așa că eu stau departe de apa mării.  Înțepenesc pe șezlong, răsfirată steluță.

Dar acum mi-e dor de valuri. M-aș bălăci puțin. La glezne.

Mint.

Mi-e dor să mă poarte cineva în brațe prin apă.

Ah, well, am spus-o.
Să înalț o rugăciune către sfântul duh?
Inutil.

Ardoarea cu care voi murmura către cer “dă-mi și mie un iubit!!!” va fi răsplătită cu răspunsul “păi deschide ochii, femeie!”

*
Aha. Deci înghițim în sec și rămânem la imaginea apa mării până la glezne.

E un început.
Plus. Mă gândesc din ce în ce mai serios că ar cam fi momentul să îmi dau un brânci în viață.
…Pe uscat.