Jurnalul lui Manon.

Pe Facebook ascult BSB, cât să oripilez toată comunitatea de prieteni, iar în jurnal răspund gugălitorilor. Yep!

1. cum pot sa bandajez o gaina la cap.
Puiule… eu zic să-i aplici un plasture. Căci dacă o bandajezi vertical, o lași surdă, orizontal, oarbă… Și înțeleg că ești destul de atașat de găina aia…

2. vreau escorta.
Înțeleg că, ori te vânează cămătarii, deci n-ai bani, ori te resping femeile, căci n-ai look. …În ambele cazuri escorta costă.

3. ce vreau sa scriu intr-un jurnal.
Păi, vrei să scrii despre sex, fetiță, că ăla a cam dat-o-n bară aseară, plus că i-a scăpat, fiind în pat cu tine, un “Te iubesc, Nicușor”… Asta vrei să scrii, zice google-ul pe care îl întrebi. Și, dacă aterizași la Manon în jurnal, ea îți recomandă să renunți la idee. Că dacă află Nicușor de relația lui Matei al lui, cu o femeie, iar o să aterizezi în goagăl și o să dai search cu “Unde vreau să fug?“

4. alergii care dau bube in par.
Da. Sunt foarte periculoase, căci se transmit direct din pumn, pe scalp. Cade și părul, în zonele afectate.
Leacul e simplu: renunță la alergen, poate că în felul acesta va înțelege și el să lase beutele.

5. turnul babel simptom.
Prima dată auzi voci bune. Pe urmă, le auzi și pe alea rele, care încep să îți comande ce să faci. Înspre finalul care prevestește o internare, vocile bune sunt dovedite numeric de cele rele.
Partea proastă este că toate acele voci vorbesc în română, căci dacă ar fi și chineza în zonă, le-ai putea ignora.
Partea bună e că te poți consola, între tratamente, cu butada: balamucul a fost inventat pentru ca cei din afară să aibă senzația că sunt sănătoși la cap.

6. privesc in ochii tai.
Mă plictisești. Presupun că ai privirea umedă și sugestivă. Și că oftezi, dar nu mă iei în brațe. Și că m-ai pupa, dar n-ai curaj. Așa că te uită dumnezeu privind în ochii mei.
Mă plictisești.

Trei prieteni stau pe marginea unui citat:
“Cred în puterea lui Dumnezeu”

Unul crede în Dumnezeu.

Altul, în putere.

Al treilea se crede Dumnezeu.

*

M-a pus să ascult o melodie anume, de două ori. Pentru că îi place lui.
Prima dată am spus că ador linia melodică, dar că nu agreez filmulețul.
A doua oară m-am îndrăgostit și de clip.
…Ca să nu zic direct că mă sfâșie, și să mă dau de gol că sunt patetică.

I believe
You could be
What I need
To believe.

…Tot un fel de credință.

*

The conclusion I need is easily reached with you
You have given me all and there’s nothing left to do.

Să ne înţelegem de la bun început.

Am petrecut două ore frăsuindu-mă prin casă – pentru a mă transforma, dintr-o depresie bipedă şi nesuferită, cu inima pustie, într-o femeie frumoasă, îmbrăcată chic, cu lumină pe faţă. Deci pe asta am rezolvat-o.

Plecam, aşa cum am anunţat în jurnal ieri (fi-mi-ar bucuria precoce a dracului să-mi fie!) la un Bal al Bobocilor, iar evenimentul era tematic. Anii ’20-’30. Bănuiam că vor fi şi vreo doi rapperi în zonă, plus câteva tricouri cu blugi şi vreo trei maicăli jacsoni, aşa că n-am respectat codul vestimentar impus deci m-am îmbrăcat cu rochie de anii ’60 (ăsta e pretextul; realitatea e că nu posed rochii interbelice, doar năravuri de epocă, adânc pitite).

Aveam un chef de dans, de petrecere, nebun. Mai ales că invitata de onoare era Irina Sârbu, pe care o ador.

Când am ajuns la Clubul respectiv, am avut o clipă senzaţia că tocmai se terminase vreun meci în vecinătate iar puhoiul de lume migra liniştit spre case.
Fals. Migra spre Bal. Frumos.

Frumosul s-a terminat în clipa în care, după ce mi s-a aplicat ştampila albastră pe braţul meu cel nobil şi gol, am păşit în club.

Bref.

Să nu vă plictisesc.

Am făcut un sfert de oră de la intrare până lângă scenă, încercând să înot decent, pe firul apei, alături de celelalte sardine.
Am stat, lângă scenă, un sfert de oră, până când plămânii şi inima mea, periculos deplasate spre intestine de başii boxelor, au ameninţat cu leşinul peste ţigările aprinse din jur.
Am parcurs drumul sardinei, spre ieşirea salvatoare din labirint, într-un alt sfert de oră, înghiţind, în proces, şi vreo doi fulgi de la un boa galben pe care îl flutura domnişoara aceea care se uita cruciş fără vină.
Am stat afară, în gerul revigorant, alt sfert de oră, pentru a-mi realinia organele deplasate, ocazie cu care am primit un guturai cadou şi am putut observa cu atenţie privirile inculpaţilor care aveau, la unison, un singur mesaj: Eu stau aici până când cedează ceilalţi şi se mai goleşte incinta. …Nu ştiu cine a cedat şi cine a mai plecat, în afară de mine, un profesor şi trei fetiţe îmbrăcate în scufiţă roşie.

Deci. Să ne lămurim.

M-am ferchezuit două ore plus că am traversat oraşul în patruzeci de minute dus-întors doar pentru a face, timp de un singur ceas, act de prezenţă şi pentru a dispărea ca Cenuşăreasa în ceaţă.

*

Sunt convinsă că spectacolul a fost excelent, în ansamblul său, căci ştiu ce pot face artiştii unatecişti când îşi pun mintea la contribuţie.

Însă nu mă pot abţine să nu-i felicit pe organizatori pentru faptul că au fost atât de artişti încât au uitat să intrebe ce capacitate are hala aceea şi câţi oameni pot intra acolo pentru a petrece, aka A SE MIŞCA, nu pentru a sta lipiți timbru peste timbru peste timbru pe scrisoare.

Îi felicit din suflet, cu basca udă.
Putea să fie perfect, de data asta, Balul. Avea toate datele.

Sper că ne-am lămurit.

N-am mai dansat de veacuri.
Mă voi îmbrăca în rochie de anii 60, şi voi ieşi din casă. Merg la Bal.

Move Your Body

I will.
Tonight. 🙂

P.S.
DE LA minutul 1:09. 😉

Am văzut atâţia oameni zâmbitori, azi, în şcoală, când le-am dat vestea, şi m-am încărcat cu atâta lumină, încât am simţit nevoia să pun în jurnal o părticică de fericire, să rămână şi aici…

E simplu.

Un OM drag sufletului meu mi-a spus, ieri, că vrea să ne ajute să amenajăm Studioul de Teatru… Să cumpărăm, pentru sala de net, computere… Să mobilăm biroul cel gol din care scriu acum greoi, căci am pe pervaz, aşezate, şi tastatura, şi monitorul…

Vom primi bani.

Chiar aşa.

Pur şi simplu, un gest frumos, un ajutor nesperat.

Azi, în UNATC, am văzut mulţi oameni bucuroşi. Nu vor beneficia ei înşişi de sponsorizare, dar erau bucuroşi pentru copii.

Eu sunt, încă, topită de fericire, fac listuţe cu lucruri necesare…

…Şi aştern, aici, mulţumiri ce vor rămâne necitite de către acel OM.

Nu mai am cuvinte.
Doar zâmbesc tâmp. E bine. 🙂

Azi am descoperit-o. Melodia. Și o iubesc, deja. Habar n-am de ce.

Poate pentru vârtej. Poate pentru rupere.

Poate pentru că nu îmi place, căci iubesc, uneori, lucruri pe care nu le plac.

Poate pentru că am lângă mine trei perechi de ochi metafizici, îndrăgostiți, ștanțați cu tristețe nobilă.

Iată. Downhill. Chiar așa.

Cazi, cazi, până când, într-o zi, te oprești. Te proptești în ceva. Te agăți.

Și te ridici.

Aș vrea să le fie bine celor pe care îi iubesc, sunt, ahh…doamne, prea triști, mama ta de toamnă viscolită!

Revin. Downhill. LIVE.

Sistemul de valori. Ăla bun, bazat, verificat în miile de ani.

Ce se face, cum, şi când. Ce nu se face.

Sistemul de valori.

Care a creat principii, dogme şi legi nescrise.

Respectat de mulţi, doar în adâncul fiinţei, şi încălcat de unii pe faţă, uneori cu nonşalanţă, alteori din greşeală.

Sistemul de valori, adânc săpat, pitit în tine, nu face doi bani când eşti pe avarie. Căci, sensibilizat, ori vezi cum o scrântesc alţii, ori o dai tu, orb, în bară, cu toată forţa…
…Ori rămâi interzis şi nu poţi oferi un sfat simplu gen “asta nu se face” – căci “asta” reprezintă eliberare, nu şi mai răul.

Sistemul de valori. Într-o lume cu curul în sus, năucă şi dezorientată.

Cui foloseşte, azi, la ce, când perspectiva unei bătrâneţi înţelepte se prefigurează – nici măcar incolor, inodor şi insipid, ci plină de regrete amarnice?

Nu ştiu. Nu-mi pot răspunde. Sunt prea confuză.

Criza mondială. Nu se știe cum e provocată, de către cine… Nu vine din neant, zic vocile înțelepte…

Criza mondială.

O trăim, cu toții. O simțim. Profund.

Nu e vorba de bani.

Ci de iubire.

Este o foame de iubire, crâncenă.

În fiecare dintre noi.

În fiecare zi.

Sufocant.

Avem nevoie de atenție, de îmbrățișare.

E foame de iubire.

Asta e criza mondială în 2010.

Parcă ne-am pregăti pentru ceva…

Pentru sfârșit.