Toată ziulica am făcut joc de glezne, săă scriiu despre asta, săă nuu scriiiu?
Mă frământa… O singură propoziție. Ca o rachetă. În eter. Care să aibă lumina mea de azi, ce mi-a pus în umbră oboseala… Să conțină toate artificiile, și fluturii, și strălucirile de confetti:
Sunt îndrăgostită.
Dar, mă gândeam eu, tropăind sfredeluș prin școală, trebuie să fiu sinceră ca întotdeauna, descriind – nu numai ce simt, ci și ceea ce gândesc:
Sunt îndrăgostită.
Și stau, ca de obicei, în fața unei porți albe. Trebuie doar să întind mâna și să trag zăvorul.
**
Cam asta voiam eu să aștern, azi, în jurnal… Și nu puteam. Și mă-njuram că nu puteam.
Apoi a venit seara, care mi-a pleznit ultima propoziție.
Sunt îndrăgostită.
Și stau, ca de obicei, în fața unei porți albe. Trebuie doar să întind mâna și să trag zăvorul.
…N-o voi face.
Si eu tot sper ca zavorul ala sa fie tras, dar nu de tine, ci de cine are puterea sa descuie.
Tot sper la asta 🙂
:*
perfect. suntem doua. 🙂