Stau întinsă pe pat, atârnată de sfori înăuntrul meu ca alpiniştii utilitari, eu, care am frică de înălţime…
Am ceva ce-mi flutură dureros în plex, ştim senzaţia, dar mă apucase scormoneala.
Închid ochii şi cobor încet, tăcut, să înţeleg, să prind misterul biluţei care îmi înghesuie inima.
Aşa făceam când mă devastau (eufemism) colicile renale.
Durerile sunt gradate pe intensităţi.
Colica renală este o durere care, la scurt timp de la declanşare, are o intensitate de 10, pe o scală de la 1 la 10.
Nu scade.
Secundele devin eternităţi agonizante.
După zece minute cedezi, nu mai ai speranţe, ştii că vei muri.
Cu timpul, am învăţat să cobor în mine. Să stau acolo, respirând într-un anume tempo, pentru a preîntâmpina protestul prin simpatie al stomacului, care rejecta calmantele, şi să vizualizez rinichiul chinuit în lupta corp la corp cu o biată pietricică. …Încercând cu disperare să nu vomez, să nu mă panichez, să aştept, să rezist, să nu cedez, căci trebuie să treacă.
…Eram doar un copil, era prea devreme şi pentru asta.
Stau întinsă pe spate, atârnată de sfori imaginare, înăuntru, dorind să înţeleg pentru a combate.
În plex, se spune, este sufletul. El pare să devină material uneori, căci îl simţi ca pe un organ inflamat, şi ziua, şi noaptea. …Mai ales când te trezeşti, dimineaţa.
Îl simt. Nu doare violent, muşcând din trup, dar te supără ca o mâhnire de gradul 7. Fluctuantă. Frământătoare. Cu irizări solare, calde. Cu fiori. Contracţii bruşte şi convulsive ale diafragmei, sughiţat intern, dar nu se mişcă nimic. Un efect fără cauză materială care îţi acutizează toate simţurile şi te ţine în gardă. Cu predispoziţie spre lăcrimare inopinată şi senzaţie de zbucium.
O explozie orbitoare de artificii care îţi pârjoleşte inima.
Sunt învinsă de ne-palpabil şi de ne-concret şi mă târăsc ruşinată în sus, spre aer…
Nu pot să înţeleg ce se întâmplă, pentru că neştiind ce e, nu am metode de investigare. Dacă îţi pui o leucocită în palmă, ea nu va şti că e din tine, nu are organ sau simţ cu care să te perceapă.
Am ceva inflamat în piept, suficient de mare încât să-l detectez, dar nu am ochi, să îl văd.
E durere pe alte coordonate, şi nu ţine de lupte somatice, ţine de legătura cu un alt om.
De mii de ani, se numeşte dor.
Nu se poate explica logic. Nu se poate combate.
Este singurul lucru care te face să conştientizezi dureros că eşti viu…
…Şi să-i mulţumeşti lui Dumnezeu, cu smerenie, pentru această durere.
Nici in zece vieti n-as putea scrie ca tine…. Si cand spun asta, ma refer la faptul ca nu as putea sa astern pe hartie tot ceea ce simt si mi se intampla, desi gandesc in banale cuvinte… in cuvintele tale, in literele tale, doar ca le pierd sensul pana sa le iau in palme. Multumesc, Nona! Pentru ca tu scrii ceea ce simt eu 🙂
Esti prea draguta, iubita mea, sunt lucruri pe care le stim cu totii. Au valoare aici doar pentru ca vi le prezint invelite in fasii de suflet. Sufletul mi-l asez eu aici.Printre randuri. Pacat ca nu mai urc pe scena, acolo e locul meu.
Aici, in jurnal, aprind doar focul de tabara, toti stim ce e ala, si va astept sa faceti roata in jurul lui, pentru a sti ca nu sunt singura care pune lemne pe foc.
De ce nu mai urci pe scena? Ce te impiedica? Sau cine? Si am vorbit serios: de multe ori ai reusit sa dai glas sentimentelor mele care, desi sunt ale mele si sunt unica, se aseamana atat de mult cu ale tale 🙂
Ma impiedica dusmanul nostru numarul unu. Vorbim altadata despre asta.
Dureros de frumos! Subscriu la ceea ce a spus Onitza!
Ete, sufletetii mei, cum se aduna la focul de tabara…
Eu zic si sper ca la capatul tuturor durerilor indurate exista si linistea noastra sufleteasca si nu, nu ma refer la moarte ci la faptul ca odata trecuti prin toate aceste trairi si experiente vom fi mai invatati si vom sti din ce unghi sa privim toate problemele, situatiile.
Si intr-adevar trebuie sa-i multumim domnului pentru absolut tot ceea ce ni se intampla.
“There is a Master Plan for Everybody”
…Is there?
Al mic, tu cum simti cand simti mult?
Da-mi raspunsul pe indelete, nu mai galopa, ca asta nu-i condica de prezenta, ci sedinta in toata regula.
Cum simt, al mik, barbatii, cand simt mult-mult?
Simt ca mi se sfasie sufletul, ma simt singur, gol si poate blestemat sa-mi port crucea. Insa de fiecare data trag aer in piept si zic “Orice ar fi trebuie sa mergi mai departe”, incerc sa nu las acest gol sa-mi umple sufletul si crede-ma ca acum ma lupt cu acest gol cum nu am mai facut-o niciodata. Imi zic ca toate au un rost si ca oricat de jos as fi oricat de sfasiat mi-ar fi sufletul trebuie sa-mi accept soarta si sa merg mai departe, nu sunt singurul, nu suntem singurii cu probleme, de asta sa fii sigura. Acum este momentul sa-ti insurubez un pupic in frunte exact asa cum m-ai invatat iar tu trebuie sa mergi mai departe asa cum te-am invatat. Muuah
Da. E bine.
Na si pupicul.
Tu știi că te-ai născut prea devreme sau poate prea târziu. De aceea ți-e dor și doare, de aceea arzi frumos, iar și iar intrând în rezonanță cu toți și toate, lumești și nelumești. Ești o mare șmecheră și le ambalezi frumos in ironie parodică și pamflet. Costică iar a rămas fără grai, tuuu, ăsta citește și printre rânduri…Să nu-l pupi că trișează! 🙂
Geo, cu riscul asumat ca sunt penibila, impartasesc cu voi ceva: Exista o melodie pe youtube, se numeste “Nu ne-am nascut in locul potrivit”. O ascult la infinit, cu boxele la maxim. Ascultati-o si voi, pentru mine, dati boxa tare, sa va loveasca bitul in piept. De la felul in care bat basii aia in plamanii mei de dansatoare, pana la text, acolo sunt eu, de ceva timp.
Ascult basi care imi atrag atentia de la inima. …Pe urma vin aici in jurnal si scriu.
Na, sensibilitate, ca sa intelegi paradoxul unei sucite ce evita melodiile care trag in adanc, si le prefera, in aceasta perioada, pe alea care o arunca in ring.
Costica, da-te un pic la stanga, la stanga ailalta, naucule, adica din fata lui Geo. Asa.
Geo, intinde mana sa iti pun ceva in ea. Un M de platina, de la Multumesc.
Sărutmâna, am să-l port în buzunarul de la piept. Și mie-mi place Guess whu,Bitză și incă o sută.. Cineva drag mie, îmi spunea că e mare păcat că nu există funcția undo când ne edităm drumul în astă lume.Ne consolăm că suntem consolați de mici.. Gata, ce mai zice tanti Aurica?
Tanti Aurica e la fezandat, ca nu stiu in ce clasa sociala sa o bag, ce studii sa-i dau…Asa ca o culcai, pana o nastem tughedar. …Aud?
Sunt dureri pentru care nu stii daca sa multumesti lui Dumnezeu, sa urli de nebun sau sa te simti rusinat ca nu le faci fata vitejeste. Te rapun, te fac una cu pamantul. Si sufletul ti-e bucatele. Pieptul… plin de strigate mute, lumina ochilor e stinsa de lacrimi, nu dormi, nu mananci, nu vorbesti, doar… supravietuiesti. Si iti spui ca asa a fost sa fie.
As fi preferat durerea de rinichi…
Da. Si iti mai spui “timpul vindeca orice”.
…Totusi,Dara, paaarca as cam evita durerea de rinichi…atunci nu te poate ajuta nimeni, cu nimic.
Nona, am experimentat ambele tipuri de durere. Nu mi-e dor de-o colica renala, in schimb mi-e dor de tatal meu tot timpul. Si asta doare ca dracu’… si nici nu vrea sa treaca.
Same here…Mama…
Nu va trece, pui, se va matui in timp cat sa te lase sa te mai si bucuri…Iar tu chiar ai de ce sa te bucuri, ai din ochii cui sa-ti iei lumina. 🙂
Mi-am dat două perechi de palme și mi-am revenit, sper, numai prostii aveam în cap..
După fezandare o băgăm și-ntr-o clasă socială, mai sunt clase sociale la noi? Studii îi dăm, aici nu-s probleme, după buget..Eu zic să-i punem și-un nume grecesc, așa de alint, că nu se știe.:) (hai că nu ne citește nimeni, la tine găsim vreo clasă?- e talentată rău Aurica, și acum recită „Nunta Zamfirei” aproape în totalitate, cu intonație și joc de scenă plus o fabulă. Mai știe ceva dansuri, moderne și clasice. Ăsta a fost visul ei, dacă nu se poate, eu nu insist..) Se pricepe la orice, știi cum e românul, nu vrea decât să iasă din anonimat, că s-a plictisit, ceva de speriat..
Mai Geo, stai sa ma scutur, ca picasem din picioare si stersei praful din birou cu bluza mea galben pai, tu o facusi pe Aurica, …Manon?
Bloody hell… (si da, lol-ul de rigoare)
Nici gând, tăiați! Da capo! Its your turn!
N-am inspiratiune, momentan… (tre’ s-o coc)
Enibodi? Help…
Precizare: a fost o aluzie la grecizarea economică ce ne paște pe noi românii;
visul multor fete este să devină actrițe, chiar dacă anii trec, visul rămâne oricât de nerealizabil este în realitate. Tanti Aurica are un vis și atât.
Probabil există și alte asemănări pe care le regret, sincer.
…iar pe care eu le ador, la fel de sincer. Si daca te mai superi o singura data pe mine, te strig pe tine Aurica. na.
🙂 ))) 😉
asa, ca iar ma speriasem. sunt sperioasa.
daca stateam cu tine, acum radeai si erai vegetariana. daca vin la bucuresti, ma mut cu tine o ora pe zi :))
ce patiti ma manoane, ca plang astia pe aici ca la doliu..
eu trepidez ca ne fura guvernul si Futerman imi scrie pe mail ca sunt prima irina fumarel pe google din toata tara. doamneeeee, da’ o mai fi alta?????? da-mi acummmm doua palme, sa uit de orgasme si sa-mi vina mintea la loc
hai, iaa zi, rasasi?
Pai daca nu treceai grabita peste comentarii, vedeai ca noi cam raseram pe aici, printre tristeti, da tu, spidi gonzales…
la “ne fura guvernul” …nu conteaza ce cred io, tot aia. dar zic sa ii omoram pe astia de la putere, ca de cand au venit ei, am saracit brusc, si am falimentat si biata grecie…io ies cand va adunati, contra.
Ia! Pai nu il parasisi pe casanova, ca pe blog disparu din peisaj!?
Da, rasei. O ţâră, de politete. Mai mult ma speriai ca trecusi in viteza si pana sa zic salut imi zburara foile de pe birou, de la curent… 😉
@Geo: M-am gandit, mai reflectez, dar cred ca am gasit-o pe Aurica…Vedem. 😉
Nonutză, te citesc mereu, dar stau mai prost cu timpul şi commenturile.A big hug n-ajută durerile fizice, da’ poate intră puţin-puţin la suflet:)
Te pupa mami, puiutz. 🙂
Cuvinte care elibereaza… Titlul cartii.
Cuvinte care elibereaza. Titlu pentru suflet.
Cuvinte scrise cu sange pe peretii fiecarui capitol. Din suflet. Ca sa se stie ca fiecare experienta devine sufocanta. Atata vreme si pana cand nu o eliberam prin cuvant. Fie si soptit, abia suflat!
Pana si buzele s-ar elibera daca ar urla! Daca ar vorbi! Daca ar sopti! Daca le-am lasa sa puna in cuvinte abisul din noi…
Cuvintele elibereaza sufletele!
PS: Cartea chiar merita citita.