Eu m-am născut altfel. Şi am rămas aşa, deşi am încercat, toată viaţa mea, să fiu cum mă vor ceilalţi, pentru a avea şi eu loc între ei…
…Eu, afectivo-dependenta.
Am muncit mult cu mine împotriva mea.
Să îmi pese mai puţin.
Să construiesc, după modelul celorlalţi, gărduleţ de protecţie.
Să calc cu fierul roşu empatia genetică, pentru a lăsa în loc doar cicatricea rece a complezenţei.
Să evit privirea în pupilă, pentru că văd, într-o fracţiune de secundă, istoria, trecutul, gândurile, nevoia, zbuciumul, resemnarea.
N-am reuşit decât atât: să zâmbesc frumos când înăuntru urlu. Am reînvăţat să merg, păstrând nostalgia zborului.
E bine. Am un loc în societate.
Dar conflictul cu propria persoană este mai cumplit decât emblema de paria.
Tu, pe tine, nu te poţi învinge şi convinge niciodată.
Ai două alternative: ori creşte iarba peste tine în cimitir, ori ajungi la nebuni.
Am înţeles că trebuie să fie ceva care să mă ajute, nu îmi pot pune mâinile pe piept şi lumânarea în mână, nu eu, luptătoarea care mută munţii pentru alţii.
Şi într-un târziu, mânată de ceva de dincolo de propria fiinţă, am început să scriu, timid, scuipându-mi inima pe foaie. Şi, după, am citit. Şi am recitit. Şi, recitind, îmi încărcam bateriile şi deveneam cuminte şi transparentă. În ziua aia nu eram polarizantă. Mă consumam până aveam lumina unui fitil de lumânare.
Aşa a ajuns Manon, Jurnal.
Tot ce pun în scris exprimă lucruri care mă marchează.
Dar eu sunt altfel. Mă marchează tot, obiect sau fiinţă, tot ce îmi păşeşte în spaţiul personal.
Speram, când l-am aruncat în eter, ca Jurnalul să fie doar o carte pentru voi, care să vă amuze, în care să vă recunoaşteţi tristeţile, trebuie, îmi ziceam, să fie şi alţii ca mine…
…Însă nu ştiu cum, nu ştiu când, jurnalul a devenit o sticlă aruncată în ocean, cu un bileţel înăuntru. …CARE PRIMEŞTE RĂSPUNS.
M-am izolat aici, ziceam, însă nici aici nu pot fi oarbă, aşa cum ar trebui.
Noi nu ne-am adunat întâmplător pe – iată ce ironic, out.ro, şi a fost o chestiune de timp până să realizez că nu am nevoie să vă privesc în pupilă, ci doar să vă citesc înşiruirea de litere din comentarii pentru a vă înţelege şi vouă, fiinţa.
Eterul nu ascunde, ci dezvăluie.
Bucurii, resemnări, drame.
Care mă ating direct.
E bine. Suntem vii.
Şi iată-ne:
Unii dintre voi sunt vechi, familie, prieteni, ne ştim, mai nou mă citiţi asiduu. Mărturisesc, sunt surprinsă, nu mă aşteptam în veci sa-mi spuneţi că, citind jurnalul, mă recunoaşteţi.
O categorie este reprezentată de cei care rezonează instant cu mine şi revin aici aproape zilnic. Unii scriu, simt nevoia să se exprime, alţii doar citesc şi nu au, încă, destul curaj, să intre în familie.
Alţii, ego-uri puternice, aparţin încrengăturii pe care eu o numesc vânători de suflete. Sub pretextul admiraţiei, ei caută să spargă aşa zisul mister al nonei, să o consume. …După care îşi iau zborul, mulţumiţi, în timp ce eu, urmărindu-i cum se depărtează, ştiu că au plecat de aici cu mine în fiinţa lor.
Iar alţii, aţi zburat înspre listuţa mea de messenger. Aţi simţit nevoia să comunicăm direct. Despre voi. Despre mine. Despre general şi despre esenţă.
…Ceea ce m-a marcat.
Urma, logic, să scriu despre asta, nu? Aşa îşi încarcă Manon bateria.
O fetiţă are o iubire secretă şi i se sparge sufletul în incertitudini, iar zbuciumul acestui suflet m-a atras şi pe mine în vâltoare.
Un bărbat a încheiat, auzi cum sună, o relaţie cu iubirea vieţii sale, iar eu i-aş rupe din inima mea o bucată, să o pună pe rană.
Eu nu pot face nimic, doar să scriu, să recitesc şi să aştept până când se va rezolva totul. Căci, nu ne putem plânge, ştim că finalul există.
Dar…Cum să scriu eu despre oamenii ăştia, care îmi fac parte din inimă, pseudo-obiectiv sau în cheie comică pentru a ascunde tristeţea, ca despre necunoscuta vânzătoare de la butic?
Dar cum să nu scriu? Nu ăsta-i locul meu de defulare?
Azi noapte, insomniacă, am găsit soluţia. Cenzura. Ai mei trebuie protejaţi de răutatea ochilor necunoscuţi care aterizează, uneori, pe aici.
Eu scriu. Cenzurat. Iar ei nu trebuie să se devoaleze.
Iar ceilalţi…vor înţelege că trebuie să se ferească să îmi pătrundă în inimă, căci inima mea se descarcă aici.
Aşadar:
Iubita mea, nu e bine, nu e normal, n-o să-ţi fie bine.
…Dar, indiferent de ceea ce hotărăşti, voi fi lângă tine, să mă bucur, sau să te ţin la pieptul meu, ca să plângi.
Dragul meu, eu cred în iubire. Eu cred în cuplu. Păstrează inelul.
Şi ţine minte:
Când femeia pune punct, ea pune, de fapt, puncte de suspensie. Te îndeamnă să lupţi.
Ştii ce trebuie să faci.
Vă rog să mă iertaţi pentru că am scris aici poveştile voastre, mi-am asumat riscul de a vă pierde, însă nu pot să duc tot în suflet. Aşa că le aşez aici, fracturat.
Da, azi sunt patetică, de la pathos, afară plouă şi mie îmi lipseşte ceva.
…Nu ştiu dacă voi învăţa să scriu povestea lui Manon -făcând abstracţie de ea.
Probabil că e o chestiune de timp până când Jurnalul se va întoarce pe hârtie.
Citind ultimele postări, pâna la aceasta, mă tot gândeam de ce dezvălui atât de mult, lăsându-te vulnerabilă la atacuri. Uite, aș vrea să vorbim, să încerc să alin ceva la tine, acolo, poate ceva mai mult. Prin urmare, mă întreb când o să te mai prind pe mess sau, mai bine, la școală…
Ma cenzurezi si tu? 😉
Prahovean, cate atacuri ai vazut tu aici, in Jurnal?
N-ai teamă, asa cum nici eu nu am.
…De ce mă dezvălui? Ca sa inteleg. Ca sa explic. Ca sa ma curăţ.
Sa-ti spuna mami ceva: poti fi perfect, ireprosabil, cineva tot va gandi rau despre tine. Am trecut si prin faza in care sufeream numai la gandul ca unii oameni nu ma plac. …Asta a fost acum 20 de ani.
E un jurnal pe net. Oamenii gandesc ce vor, avand optiunea sa nu se (re)întoarcă. E simplu.
Si iti multumesc pentru grija, eu imi pun aici starile sufletesti, cum isi pun unii oameni gandurile, pe râu, sa ajunga in ocean.
Sunt puternica, Prahovean, ca orice om vulnerabil din lumea asta. Crede-ma.
P.S. Du-te la pagina “Cum am ajuns aici…” si citeste finalul.
Nu ma dezic de ceea ce sunt.
Of, Of mai Nona, tu aici ca orice om iti expui problemele si trairile zilnice iar unii deja cred ca trebuie sa fii salvata. Ce anume va face sa credeti ca Nona trebuie salvata. Daca aceasta Nona pe care o stim si o indragim atat ar fi scris jurnalul asta pe hartie si anume pe paginile unei carti, spuneti-mi ati mai fi cautat-o s-o salvati, sa va intalniti cu ea pt. a-i ridica moralul? Eu cred ca EA se loveste de aceleasi probleme zilnice de care ne lovim si noi mai mult sau mai putin si nu simtim nevoia sa fim salvati, ci doar ascultati, ceea ce se intampla si in cazul ei.
Dar nu-i asa Nona ca abia astepti sa vina si zilele bune sa ne scrii despre ele?
App. ce mai fac fetele de la SAFE WAY? 🙂
Da, le caut cu lumanarea, zilele alea bune, crede-ma, numai ca, na, ma blocai si eu de cand un vanator de suflete imi lua in zbor energia.
Dar de fetele de la Safe Way stiu sigur ca nu mai sunt acolo…la 7 seara, cand merg eu acasa, ca nu ma mai intepeneste dumnezeu la birou. 😉
Ştii, tu eşti un om care inspiră multă încredere. Pentru că eşti sinceră sau încerci în mod constant să fii cât mai sinceră. Cu tine însăţi, în primul rând. Tu “aspiri” oameni, poate de multe ori şi secretele lor, pentru că eşti o persoană bună, aia e! Eşti ceva…îţi zic, eşti din alt timp. Din altă epocă. Şi noi (sau cel puţin eu, ca să nu vorbesc în numele altora) învăţăm multe de la tine, chiar dacă tu poate nu conştientizezi asta…de fapt, e alt farmec de-al tău: ai o…cum să o numesc? O mină de umil…smerenie…în ciuda faptului că eşti absolut minunată (ce cuvânt devalorizat! şi totuşi, în esenţă, el semnifică mult). Şi, vezi tu, oamenii simt asta.
Eu, de pildă, am momente (dese, ca să fiu sinceră) când simt nevoia să te citez, să iau pur şi simplu fraze venite din sufletul tău şi să le aştern pe-un petic de hârtie, ca să le am acolo. Asta-i minunea Internetului: poţi să mărturiseşti lucruri pe care, într-un mediu social “natural”, nu ai îndrăzni să le rosteşti. Zic şi eu…
…Din alta epoca…Da, asa simt si eu, o sa scriu o data despre asta.
Iti multumesc, Corina, pentru ceea ce ai scris, asa este, nu vreau sa “par” cumva, ar fi usor, dar nu vreau.
Desi, marturisesc, cand scap cate o tristete de asta, stau cu inima ghimpe ca plictisesc. Si chiar plictisesc, dar ma consolez moale ca…suntem in familie. 🙂
“Eşti ceva…îţi zic, eşti din alt timp. Din altă epocă. Şi noi (sau cel puţin eu, ca să nu vorbesc în numele altora) învăţăm multe de la tine”
Fraza asta imi suna ceva de genul “daca nu ai un batran atunci cumpara-ti unul” :)).
Stiu am fost rautacios, dar nu m am putut abtine de la gluma asta.
Da. Bine punctat. Sunt cam batranica…Cu sufletel infantil. 🙂
mi-e dor sa te vad,sa ma uit in ochii tai,sa inteleg si sa vorbim apoi despre mancare 🙂
maine. si eu o sa ma uit in ochii tai…
Manonule drag, tu te-ai nascut altfel: te-ai nascut mai vie. Mai vie intr-o lume de amortiti, de orbi sau de blazati. De-aia ti se pare ca nu ai avea loc. Insa asta-i ditamai darul si-mi dau seama ca trebuie sa fie apasator de multe ori, dar sa stii ca simtirea asta multa din tine ma face si pe mine sa simt (gandeste-te numai cat de frumos e asta, ca eu ma tot minunez aici). Si cred ca nu numai pe mine, ca de-aia roim ca fluturii in jurul tau. Ti s-a incredintat treaba asta grea de a straluci ca sa le dai si altora curajul de a straluci, si of! cata nevoie are lumea asta de suflete-luminite cum esti tu. Eu iti foarte multumesc. Imi pare atat de rau ca trebuie sa si doara. M-a luat acum o spaima nebuna sa nu carecumva sa fiu si eu vreun vanator de suflete fara sa vreau.
Ce stiu sigur e ca faptul ca-ti pasa atat ii face si pe altii sa le pese. Si asa, cu oameni ca tine, se vindeca lumea incet. Sau macar ramane in echilibru. Asa ca-ti doresc sa nu te invingi niciodata. Si te rog sa nu treci pe hartie, ca sa nu fie cu un inca un strop mai in zadar eforturile celor care au inventat internetul. Ar fi pacat, ca parca i-am si auzit chicotind incantati cand au aflat ca planuim sa ne intalnim candva noi astia care ne vorbim si ne indragim pe-aici.
Tu nu esti vanator de suflete!!!
…Pe acela l-am indepartat brutal, destul de tarziu, din pacate, imi smulsese din suflet o halca de lumina…De asta sunt asa ratacita in ultimul timp… si raspandesc firimituri de durere, ascunse in articole alambicate…
De asta, dar mai ales pentru faptul ca, avand inima franta si plexul spart, inca mai speram sa ma insel, si-o sa ma scuture de umeri, zburatorul, pentru a ma trezi din cosmar. …
Acum sunt mai bine. Maine voi fi si mai bine.
Nimic nou, in viata mea, numai ca, de la un timp, imi tremura picioarele cand ma ridic de la pamant, iar ridicarea dureaza din ce in ce mai mult.
Inca mai cred ca oamenii sunt buni, chiar daca poarta, in ei, bucati furate de la mine. …Pe care le-as fi daruit eu insami, daca aveau rabdare.
Lasa, Nona, ca lumina e dintre cele mai regenerabile. Iar lucrurile sunt cum sunt, nu puteau fi altfel. Cica acolo in cer ne vorbim si ne zicem: “Ba, suflete Costel(sa zicem)ia te rog sa vii tu frumusel in viata asta in care ne imbarcam mintenas si sa ma inveti cutare sau cutare, sa-mi arati X si Y, sa vad si eu cum se simte, care-i treaba, sa cresc si eu mare, sa ma cunosc.” -“Baaaa, Manon, da sa nu te superi pe mine auzi!?, ca apai nu te cunosti numai prin ale bune si-o sa si doara al dracu’ cateodata.” -“Bine, ba, promit ca-n fundu’ sufletului n-o sa ma supar.” Si iaca, Nona isi respecta promisiunea si nu uita ca oamenii chiar sunt buni adanc inauntrul lor acolo.
Este una buna, de-mi place mie mult care zice asa: don’t worry, everything will be amazing : )and it will, it will! ce de amazing mai are lumea asta sa-ti arate- he heee! Lasa ca te duc ei prietenii telescaunul pana trece tremuriciul din picioare (telescaunul la noi era asa: doi se tin de maini incrucisat si al treilea hop! se aseaza pe mainile lor si ii cuprinde in jurul gatului cu cate o mana pe fiecare si apoi e dus o bucatica de drum). Ne intalnim noi, si-ti arat de nu stii cumva. Fufun awaits!
Auzi la ea, telescaunul…uitasem. Ce frumos…
Ce suflete frumoase, aici, ca-mi plezneste inima de mandrie…
Nona, ti-e teama de noi? Lista de messenger tine loc de cafeneaua imbacsita de fum, la drum de seara… insa din lista e foarte simplu sa ajungi in jurul unui ceai, in care sa-ti topesti toate nelinistile. Poate ca suntem si noi la ridicarea moralului si imbratisarea sufletului, atunci cand iti oboseste. O sa fie bine… stiu ca suna infantil si din alta lume, dar intotdeauna ramane doar ceea ce este bun. Si la tine n-are cum sa fie altfel 😉
Onitza, nu-mi da branci, ca m-am nascut impiedicata. 😉
Ca si mine, de altfel. Deci te inteleg perfect 🙂 Ce-ar fi sa ne sustinem reciproc? 😛
Da, dar pe rand. Lol, ca imi tasni din creier o imagine cu doi betivi, care se sprijina reciproc. O vezi? Ce zici de balansu ala? 😉
Hi, hiiiii…. exact imaginea asta o aveam in minte, atunci cand ti-am scris! Evident ca o vad, nu? 🙂 Si nu ni se va intampla nimic, betivii au intotdeauna un inger pazitor in preajma 🙂
Da, asa se zice, ca betivii au un inger pazitor in preajma. …Pe care nu il vad.
Aaa… nu te-am facut “betiva”, Nona draga… 🙁 Sa nu ma intelegi gresit :*
Nu, onitza, mi-am adus aminte eu de altceva, si imi iesi din taste rautatea, dar acum mi-e rusine…
N-avea legatura, motz mic ce esti, cu ceea ce vorbeam mai devreme.
Au!Sper ca nu m-ai incadrat in a doua categorie doar pentru ca nu-mi place sa folosesc mess-ul.In sinea mea il consider un mijloc de comunicare pentru adolescentii cu probleme de exprimare(scuze celor care stiu sa scrie corect).
Dar de ce ai renunta la suportul electronic?De ce ai lipsi oamenii care te iubesc de niste texte frumoase si profunde,scrise intr-un stil pe care nu-l gasesti la cei care se dau drept profesionisti si incaseaza premii literare?
In al treilea rand,fondul emotional.Te rog sa nu te superi pe mine,dar cam o data pe decada fiecare om cu ceva creier trece printr-o remise en question,o reevaluare a propriei existente care se lasa cu reformularea obiectivelor personale pentru perioada urmatoare-cred ca despre asta e vorba.Oricum nu conteaza.Important e ca o spui frumos.
Iubita mea, pe mes m-a prins vanatorul…
Iti multumesc pentru ca esti aici.
Off! vino mai repede la scoala, ca sa te strang in brate. Tu m-ai citit din prima clipa si m-ai ascultat cu atata rabdare cum ma minteam singura. …Si m-ai oprit si mi-ai zis: “Irina, tu cu cine vorbesti aici, cu priza? Stai sa ma dau la o parte ca sa o vezi mai bine…si poate te crede!”
Esti minunata si o sa te iubesc mereu pt fiecare moment in care m-ai ascultat si mi-ai vorbit ca o mama, ca o prietena.
Asa, irina, muta-mi fardul pe barba…
Te iubeste mami.
pfff, cu ochii pe titlu buclucas, varsai cafeaua :)))
..asta e toata frumusetea jurnalului. e imprevizibil 😉
Vi s-a intamplat vreodata sa fiti in asa de mare cadere, incat sa aveti nevoie de sustinere?
Vi s-a intamplat.
Asa eram eu, ieri. Scrisesem doar ca sa ma recitesc, pentru a ma vindeca singura.
Si apoi au venit mesajele voastre, cum zicea Diana, impletite telescaun…
Ii multumesc lui Dumnezeu pentru voi, iar voua, pentru ca imi sunteti aproape. Am un ocean in inima, acum.