Jurnalul lui Manon.

Mă sună șeful de la Administrație.

– Nona, du-te la magazie, ți-am cumpărat vopsea roșie.
– Ieeeiii, te iubeesc, te iubeesc, așa de repede ai cumpărat-o? Iuhuu!!!
– Doamne, fată, cum te bucuri tu ca un copil…
I-am văzut, prin telefon, ochii. Îi zâmbeau, deși Victor e un serios.
– Fug să-mi iau vopseaua, Victoraș. Îți mulțumesc, credeam că o aștept o veșnicie. Pup. Pa.

Mă duc să mă fudulez la un secretariat.

– Deci, fetelor, am vopsea roșie, să colorez cuierele din foaier.
– Știm, zice Manu, că atâta te-ai agitat și te-ai rugat de toți, ca să o cumperi… Biata Andreea a venit în fugă cu actele, la semnat, zicea că trebuie urgent, “că mi-e frică să nu se enerveze și să țipe nebuna aia de Nona”…

…”Nebuna aia”…

Știți cum e la bugetari?
Unii muncesc pe rupte, iar alții iau bani, dormind. Jur.
Uneori, ca să poți face treabă, ești nevoit să îi trezești pe câțiva, din somnul efectuat în timpul programului…

Unor oameni le e frică de mine.
Cui?
Le e frică de mine numai oamenilor care și-au câștigat acest drept.
Să le fie!

Am găsit, pe Facebook, o notificare: Camelia tagged you in a post.

Am dat click.

Era tag pe un articol din jurnalul meu, cu link, cu tot, și cu mențiunea Cameliei: Te ador, Ovidia-Manon.

M-am topit, de drag și de mândrie…

Și apoi m-am speriat.

Articolul, scris în ianuarie, ahh, doamne… cât e el de definitiv așa: Am fost întotdeauna rezervă.

◊♣♥♦

N-o să mă schimb niciodată.

O

Să

Practic

Forever

↓

(link) -> SĂRITURA ÎN GARD

Aşa.

Deci aştept acest lucru de un an de zile, şi s-a întâmplat.

În luna septembrie, am avut vizitatori, în jurnal, din toate judeţele ţării.

Şi scrisei aci, să mă fudulez puţin.

Mulţumesc frumos, vizitatori, şi cititori, şi prieteni!

(iuhu.)

Dovada:
.

.

.

.

.

Sursa (link direct): WTA

Pentru ai mei dragi:
Dați drumul la sonor, și uitați-vă la clip full screen.

E vineri, parcă, iar eu simt nevoia să împărtășesc cu voi sentimentul de ACASĂ.

Merită. Nu știu clar ce, dar merită, asta îmi iese din taste, acum.

Pup, cu drag, uikend luminos vă doresc!

Mi-a strecurat un bileţel.
Şi mi-a spus: Pune-l în jurnal…

I-am răspuns: Bine. …Dar o să scriu, acolo, dragule, şi ceea ce cred eu…

*

“Puiule,
Viata o traim intr-un singur sens. De cele mai multe ori suntem singuri, cu sperante sau dezamagiri. Apare cateodata o lumina care ne umple sufletul, care ne copleseste.
Eu am trait alaturi de tine iubire. Adevarata si profunda, o sa o simt toata viata.
Iti doresc sa traiesti cu bucurie in suflet, sa daruiesti si altora ce mi-ai dat mie. Esti lumina, esti fericire, esti viata.
Eu voi fi ingerul tau, te voi iubi oriunde vei merge si orice ai face. Am fost doi nebuni, vom ramane la fel de nebuni in continuare.
Mergi pe drumul tau, plangi pentru mine dar nu te uita inapoi. Esti un om minunat!
Adio, puiule!”

*

Biletul acesta conţine stări pe care le-am traversat cu toţii.
Mesajul acesta ne-a fost transmis, fiecăruia dintre noi, de cel puţin o dată în viaţă. … Nouă, norocoşilor care am fost iubiţi cu adevărat.
Eu cred că iubirea ni se dă.
Eu nu cred în despărţirile pe care le chemăm noi.

Uneori, orbiţi, sfâşiaţi, disperaţi, găsim “curajul” de a da iubirea afară din casa sufletului.
…Ea se agaţă cu mâinile de pragurile uşii.
În loc să plece, ia foc.

Dragule, acum să-ţi spun ce cred eu.
Cred că la voi doi, acolo, e iubire.
N-o să plece, încă.

Să auzi cuvinte frumoase. Să simţi că ele sunt explodate din inimă.

Eşti frumoasă.

Eşti bună.

Eşti lumină.

Aperi şi protejezi.

Motivezi.

Lupţi.

Nu capitulezi nici când plângi amar a deznădejde.

Luminezi cotloane de suflet care suspină a penumbră.

Dai putere împărţind bunătate.

*

Azi e ziua ta.

Te iubesc şi sunt mândră că tu îmi eşti soră şi că eu îţi sunt mamă.

LA MULŢI ANI, MARIA!

Nona
Tata Oprișan
Wild
Butterfly♥
G.
Irina
Rodica
Vali
Evergreen
Aurelie
Fiorelinna
Monica
Julie

Ups. Mă scuzaţi. Voi daţi click în out şi mă prindeţi, uneori, în salopetă, cu şurubul în mână şi cu carcasa dată la o parte, boscorodind despre chestii existenţiale de parcă toamna asta, cu asteniile ei cu tot, ar fi numai în curtea mea.

Deci eu cu şurubul în mână şi cu faţa aia clasică de om tâmp. Imagine that!

Voi, cu ochişorul strălucitor, sperând că o să ne hlizim puţin tughedăr.

Eu mă intimidez şi uit unde dracu trebuie să pun şurubul ăla şi pe ce buton să apăs pentru a zâmbi credibil.
…De parcă aş păcăli pe cineva…
…De parcă aş încerca s-o fac.

Vă doresc, din tot sufletul meu patetic, să vă bucure cei din jur!

*
OK. Deci mi-am amintit unde să pun şurubul.
Nu găsesc piuliţa.

Revin, mâine.

Pup.

Eh.
M-am sculat bocind.
M-am tras de păr în gând toată ziua.
Toți, la școală, mă admirau, pentru că eram îmbrăcată în fetiță – prilej bun de umezire de ochi instantă și fugire la pitulare în birou.

Acum simt că sunt goală ca un clopot fără limbă.

Nu pot să mă dușmănesc la infinit, căci voi știți cum e să dormi în același pat cu o persoană pe care n-o suporți și căreia vrei să-i dai brânci, să doarmă pe covor… N-ai somn deloc.
Iar eu vreau să am somn, că mă ustură ochii.

Așa că am venit acasă și i-am înfipt, pe ei, ochii, direct în oglindă, și am zis, (tot în gând): Gândeai c-am murit, neică?

După aia am zâmbit. Mi-s dragă, și mi-e milă, așa, de mine…

Acum meșteresc, din faptele mele bune, din zâmbetele celor dragi, adunate snop aci, lângă inimă, meșteresc, zic, un armistițiu.

De mâine, jur că mă țin departe de Titanic. …Titanicul fiind eu.

…Zise doamna Aisberg. …Aisbergul fiind tâmpita aia din oglindă.

Deci nu. Nu am murit. …Neică.
M-am smerit un pic, și-o să suspin în gând, o perioadă.

Există momente în viaţă când deschizi ochii dimineaţa, după ce toată noaptea ai fost urmărit de un coşmar binemeritat.

Îţi bate inima şi ai o stare de regret şi de teamă – şi ele, binemeritat nedefinite.

Faci cafeaua, duşul, într-un timp extins frame cu frame gen Matrix, iar în secunda în care te aşezi pe scaun, te pufneşte un plâns cumplit, care te sperie de te uiţi pe pereţi să vezi de unde vine.

Te urăşti amarnic, te dispreţuieşti, eşti în război direct şi spontan cu propria fiinţă.

Inamicul te pândeşte prin oglindă, iar tu eviţi să-i cauţi ochii, pentru că nu poţi duce încărcătura pupilei dispreţuitoare.

Dezamăgirile crunte pe care ni le oferă, periodic, propria persoană, sunt amarnice şi groaznic de purtat.
Pentru că împarţi, cu duşmanul, acelaşi corp.

… Asta simt acum.

Şi când te gândeşti că şi coşmarul de azi noapte, şi plânsul care nu mă lasă, de azi dimineaţă până acum, au fost declanşate dintr-un nimic… Aseară, Maria a spus simplu, aproape fără să suspine, Nona… Vin, IAR, sărbătorile de iarnă…
I-am răspuns, senină, Şi ce? Vin şi trec.

… Azi dimineaţă, m-am aşezat pe scaun, la cafea, şi am izbucnit în plâns amarnic, greu, de jale… Căci mi-au trecut razant, prin cap, cuvintele

Sunt singură

E numai vina mea

*

Cică sunt crize existenţiale.
…Binemeritate, evident.

Vă amintiți asta?

E.

Stăteam io și cu G. pe băncuță, zilele trecute, la un nesquik de vorbă, și trece pe stradă familia Uliță (cu accent pe i nu pe u).
Nu pe jos, ci călare.
Pe scuteru ăla de-i ziseserăm noi, conspirativ, Pârțul.
Frumoși, băieții ăștia doi.
Drepți și țepeni în șa. În șei.
Ăl mare, supăratu’, s-a uitat la mine ca Vlad Țepeș; ăl mic avea ochii calzi, că el râde și cu ochișorii.
E.
Și ăl mic îmi face semn să ascult motorul.

Da, frate!
Minune!

Pârțul nu mai face zgomot deloc. I-au vindecat toba aia bolnavă.

Le-am zis vă iubește mami, ăl mic a râs cu ochii, ăl mare m-a privit fudul de parcă biruise la Oituz iar Oituzul eram eu, G. nu știu unde dracu se uita că uitai de tot de el, bref:
Am mai zâmbit o dată și în gând, pe loc, am (re)botezat scuterul în Motănel sau Tobiță, mă mai gândesc.

Ete că se poate!

P.S. în loc de dreptul la replică.
Când a descălecat, Uliță ăl mare mi-a făcut un semn indecent cu mâna, în sensul că să scot banii, adică nu fac cheta aia să-l despăgubesc? În replică, i-am făcut și eu un semn indecent, cu ochiul, și am strigat că-l bag în blog, de șantajist, ceea ce am și făcut.

*

Așa.

Pe asta o mai știți?

Mă întâlnesc cu el aproape zilnic, și îi zic în gând Fluffy.
În față, n-am curaj. Așa că-l strig Biluță.

Iar l-a apucat cura de slăbire.

Și iar m-a agățat pe coridoare, într-o zi, când mă plimbam nevinovată pe la parter, c-o foaie în mână.

– Nona, până în noiembrie slăbesc paișpe kile.
Mă uit la el având în pupilă strălucirea cerceilor de diamant pe care i-a pierdut ăsta la pariu, anul trecut – pariu pe care NU l-a onorat, și mă mușc de limbă, căci i-aș spune, dar n-o să priceapă: Bă! Data trecută te-am prins ȘI cu rața-n gură – ȘI fără ouă-n buzunar!

…Așa că oftez cu privire optimistă:
– Bravo. Să slăbești.
– Pui pariu cu mine că slăbesc?
– Pufuleț, iar pui pariu? Iar te prind cu maioneza-n dinți, iar nu dai pariul, iar te măscăresc pe coridoare? Ce dreq ai, ești masochist?
– Nu, că de data asta slăbesc sigur.
– Și dacă nu, dai cerceii?
– Îi dau.

Eh. Am îmbătrânit. Ce să fac, am acceptat.
Dacă omul nu se poate mobiliza decât punând pariuri cu mine…

*

Atât am avut de scris, leim și relaxat, că restul e la copt.

Pup okișorii cititori.