😉
Archive for October, 2011
Google e doar un motor. Ca doctorul de familie. Tu îi spui ce te doare, și el te trimite la specialiști.
…La specialiștii neantului.
Riscul tău.
*
vand telefon bleg beri
Normal că-l vinzi. L-ai luat de bleg, că-l furase ăla ieftin. Ți-a făcut creierii terci și te complexează, că nu știi să citești.
După ce-l vinzi, evită să-ți cumperi un afon 4. … Că-ți prinzi în el și urechile nemuzicale.
oful de a
Da. Am și eu un of de A. Dar e mai suportabil decât vechea spaimă de R.
… Și dacă tot suntem la mărturisiri – eu sunt îndrăgostită de 5. De cifra 5.
fosta iubita doreste sa ramanem amici
Auci.
Deci relația e gata.
Iar ție ți se pare ușor absurd să o suni pe femeie doar pentru a o întreba de sănătate, în condițiile în care până acum îi luai pulsul direct, lipind-o de pieptul tău.
…Sau cerșindu-ți ea, asta? …
urari la implinirea a 85 ani
Mare dilemă ai, Ioane, de o aruncași pe google…
Înțeleg.
Nu-i poți ura tradiționalul la mulți ani, că sună ironic.
De ce sună ironic?
De gâgă ce ești.
Ia și spune-i: “Îți doresc, din tot sufletul, la acestă aniversare, ca tot ceea ce îți dorești dumneata – să se împlinească!”
…După care îmbată-te fleașcă. N-o să apuci 85, dar ai o șansă la testament.
o noua viata cu tine iubirea mea
Gigi, o ratași din start.
Tu suspini apăsând tastele pe google, femeia suspină că o apasă, la munte, Costică.
Avantajul lui, că n-are internet.
mie dor de noi
Te înțeleg.
Dar o înțeleg și pe ea, că a plecat. S-a simțit obligată să folosească, în locul tău, linia de despărțire.
Ție clar, acum?
te rog sa ma futi
Cu plăcere. Direct în gură. Nu pentru cerere, care e politicoasă. Ci pentru că-ți văd, prin monitor, unghiile negre pe search-ul cel alb.
obrajii lui necunoscuti
Am visat și eu. Dar la ochi necunoscuți. La guri necunoscute. Și la, mă rog, alte necunoscute organe aferente (sst, acolo, în spate, mă refer la inimă și evident că mint).
…Dar la obraji… Ciudat. (Sau poate speri ca obrajii necunoscuți să aibă niscai gropițe? Că aici, ah, te înțeleg).
poze cu fete crete sarutandu-se cu un baiat
1. Deci mai multe fete crețe.
2. Și un singur băiat.
3. Sărutându-se.
Boon.
N-ai specificat cum trebuie să aibă băiatul părul.
…E greșit dacă țin cont de tot contextul 1+2+3 și folosesc, pardon, cuvântul lins?
Corect.
Take your time, baby, take your time.
Relax, baby…
AI RĂBDARE…
Of.
Mă seacă să văd ochi plângând.
Mă rupe să simt inimi lovite.
Mă spulberă să nu pot face nimic atunci când ai mei sunt jos, sau în cădere de prea sus, sau așteptând… Așteptând, ce?
Ce-i chestia asta cu așteptatul?
Of.
Mă doare-n cur de mine, am viața înapoi. Dar cunosc femei tinere, inteligente, frumoase, care sunt puse in stand by.
Mă doare-n cur de mine, dar mă seacă să văd cum fețele femeilor care suferă sunt devastate de suferință.
Văd ochi în care speranța se îneacă în apă.
Dacă mai aud o singură dată că cineva îi spune cuiva să-și înghețe sentimentele și să aștepte, well… I must remember to send him/her a thank-you BOMB.
*
Uite, pentru două fete triste și cu mine trei – dar eu nu contez.
Uite.
Am mai pus-o.
Melodia.
Asta simt.
Pantha Du Prince – Saturn Strobe
Pentru oamenii în avarie, sunetul.
Pentru cei fericiți, imaginea.
Când mă uit la jurnalul ăsta, mă întreb sincer, cine e ființa asta vie, care scria aici.
Parcă n-aș fi eu. Nu mă recunosc.
Am rămas tâmpă, de ceva timp, cu un șurub în mână, pe care nu știu din ce colț de carcasă mi l-am scos.
La ce folosea.
Dacă e util să-l țin, sau să-l arunc.
E bine, dar e trist, zicea Maria Timofeevna, în Demonii.
Trist.
Nu dramoletă de bulevard.
Tristul ăla care te face să zâmbești nostalgic, fără să te doară.
Mă despart de jurnal, încet încet, căci nu mai suntem un tot.
M-am rupt, eu, de mine.
Așa că o să mai cânt, o perioadă, ca un cuc leim, pe aici.
Ori îmi învie pixul, ori nu.
Că mă și întreb, așa, sincer și cinic, cine e asta care scria Jurnalul lui Manon.
O plac.
N-o cunosc.
Aș vrea să scriu o cugetare adâncă întru mântuirea unei bormașini.
M-au prins zorile, la taină cu un sâmbure de prietenă cu care am o relație specială. Ne supărăm, ne urâm de moarte și jurăm că nu ne mai împăcăm evăr faching evăr, pe urmă ne împăcăm pe furiș (nu spunem la nimeni, ca să nu râdă ceilalți de noi) și stăm iar la povești până când, cum ziceam, ne prind zorile.
N-are legătură cu bormașina, povestea.
Deci m-am culcat când s-au trezit cocoșii.
Și pe la nouă dimineața, taman când visam că mă urc, tremurând de frică, pe un stâlp – ca să nu știu ce – am sărit din coșmar, speriată de realitate.
Ăla de jos sau de sus băgase bormașina în perete, ca să-l nimicească din prima. Practic, l-a împușcat. Și pe el, și pe mine.
Deci până aici. Eu nu am nicio vină că sâmbăta e zi liberă și am voie să dorm până târziu. Corect?!
M-am ridicat din pat, tremurând de șoc, am fugit în duș la foc automat și am început să fac curățenie teleghidată, cu mintea goală, cum îmi aduc eu aminte că am văzut odată la o capră (vă rog, sst).
Să vă povestesc.
Eram într-un autocar, acum mulți ani, și veneam dintr-un turneu.
Noapte adâncă. Și șoferul a luat o curbă, în viteză, că adormise.
După curbă, printre cețuri, era un stol de oi și de capre.
Mașina le-a lovit, le-a măturat, le-a spulberat.
E, și eu, pe geam, am văzut o capră, care nu fusese lovită direct, care s-a ridicat de pe asfalt, a fugit în tufișul de pe margine și a început să mănânce, hulpav, iarbă. De șoc.
Era atât de haioasă, în disperarea cu care smulgea firele de iarbă, încât eu plângeam / râdeam, uitându-mă la ea.
Așa și eu, de dimineață. De șoc, am pus mâna pe aspirator și dă-i.
…Când, pe la jumătatea parchetului, am realizat că NU-MI BĂUSEM CAFEAUA.
Am oprit aspiratorul cu un gest ferm (cred), am conectat boxele la laptop și am dat drumul, TARE, la muzică.
Ce legătură are bormașina.
Are.
Oamenii trebuie să facă lucrurile cu grijă și cu dăruire. Bați un cui, ai grijă. Lipești un chit, ai grijă. Dai o bidinea, așișderea. Spui o poezie, nu mai spun. Etc.
Meștere cu bormașina, orice sculă trebuie să fie capacitată gradat!
Mă târăsc precum limaxul, şi am privirea şaişpe.
O văd în pupilele curios temătoare din jur.
Zic să mă repliez, dă-mă dracu cu dramele mele, cu tot!
Schimb mersul. Sunt culă şi zâmbesc metafizic.
…Abia de-acum încep să par dubioasă.
Încă vreo trei ore, şi o să mă târăsc spre uikendul nesfârşit, ca limaxul, cu privirea şaişpe.
Leim.
*
Voi… Să fiţi bine, că e soare, afară.
E lună plină.
…Plină de ce?
De, hm… lumină.
Luna plină exacerbează senzațiile, angoasele, și le trage spre ea, ca un burețel (deci asta cu exacerbatul a fost adâncă, rău; mai bine săpam, cinstit, o groapă).
Deci e lună plină.
Are și aură (ia, lovește cu o metafizică, dragă, de ce o avea, azi, luna, aură?)
Nu știu de ce are aură.
*
V-am spus.
Leim.
Mi-am înghițit fluierul, de vreo săptămână (așa-ți trebuie!)
Aș scrie. N-aș prea.
Pun, prima dată, semnul de avertizare, că așa e politicos, și pe urmă, zilele următoare, o să mă strecor mișelește pe sub pavăza lui, și o să scriu leimuri neinteresante că așa e viața, uneori, pe zero.
Dar trebuie să-i avertizez cumva pe cei care mă citesc, nu?!
Exemplu de leim:
Mă iau, uneori, și dau cu mine în câte un om, cu toată forța monologului care nu acceptă replică.
Lovesc cu mine în el, nu pentru a-l supăra, ci pentru a mă face, eu, praf.
Ca să merg mai departe.
*
Semnul, pentru cei care intră, în perioada următoare, în jurnal:
A venit iarna, direct.
Și a surprins copacii îmbrăcați în frunze.
Ploaia de ieri mirosea a geruț.
Octombrie, anul trecut…
link -> Eu = persoana a doua plural.
Octombrie, anul acesta…
La fel.
…Doar că pomii au, încă, frunzele pe ei.
