Simt uneori cum mi se scurge, usturător, toamna, prin vene.
E prea mult aer în jurul meu și nicio pernă să-l conțină.
N-am nicio oază în care să-mi potolesc setea de liniște, după traversarea epuizantă a unui deșert.
Îmi vine să bat din picior pentru a strivi secundele aducătoare de tristeți.
Asta simt.
Uneori.
*
Îl văd, în fiecare zi, vara.
Pe la Piața Muncii.
Când merg pe jos la școală.
Mă privește în ochi.
Cu demnitate.
Uneori îmi vine să îl salut și tac.
*
“S-a întâmplat străfulgetor“, îmi zice, azi, la telefon, o prietenă, povestindu-mi ceva repede, și încălecând, în grabă, două cuvinte.
*
Simt uneori cum mi se scurge, usturător, toamna, prin vene.
Și mă întâlnesc cu el pe la Piața Muncii.
E curat.
E îngrijit.
E paralizat de la brâu în jos.
Are picioarele moarte, încremenite în rigiditate.
Nu merge în căruț cu rotile.
Ci în cârje.
Are forță să iasă din casă.
Are putere să respire afară, fără niciun ajutor.
N-are pic de toamnă în ochi.
Străfulgetor, mi-amintesc să respir și îi mulțumesc lui Dumnezeu pentru TOT.
… Și da, îl salut pe acest bărbat, în gând, cu respect.
