Când mă uit la jurnalul ăsta, mă întreb sincer, cine e ființa asta vie, care scria aici.
Parcă n-aș fi eu. Nu mă recunosc.
Am rămas tâmpă, de ceva timp, cu un șurub în mână, pe care nu știu din ce colț de carcasă mi l-am scos.
La ce folosea.
Dacă e util să-l țin, sau să-l arunc.
E bine, dar e trist, zicea Maria Timofeevna, în Demonii.
Trist.
Nu dramoletă de bulevard.
Tristul ăla care te face să zâmbești nostalgic, fără să te doară.
Mă despart de jurnal, încet încet, căci nu mai suntem un tot.
M-am rupt, eu, de mine.
Așa că o să mai cânt, o perioadă, ca un cuc leim, pe aici.
Ori îmi învie pixul, ori nu.
Că mă și întreb, așa, sincer și cinic, cine e asta care scria Jurnalul lui Manon.
O plac.
N-o cunosc.
