Jurnalul lui Manon.

Eh.
M-am sculat bocind.
M-am tras de păr în gând toată ziua.
Toți, la școală, mă admirau, pentru că eram îmbrăcată în fetiță – prilej bun de umezire de ochi instantă și fugire la pitulare în birou.

Acum simt că sunt goală ca un clopot fără limbă.

Nu pot să mă dușmănesc la infinit, căci voi știți cum e să dormi în același pat cu o persoană pe care n-o suporți și căreia vrei să-i dai brânci, să doarmă pe covor… N-ai somn deloc.
Iar eu vreau să am somn, că mă ustură ochii.

Așa că am venit acasă și i-am înfipt, pe ei, ochii, direct în oglindă, și am zis, (tot în gând): Gândeai c-am murit, neică?

După aia am zâmbit. Mi-s dragă, și mi-e milă, așa, de mine…

Acum meșteresc, din faptele mele bune, din zâmbetele celor dragi, adunate snop aci, lângă inimă, meșteresc, zic, un armistițiu.

De mâine, jur că mă țin departe de Titanic. …Titanicul fiind eu.

…Zise doamna Aisberg. …Aisbergul fiind tâmpita aia din oglindă.

Deci nu. Nu am murit. …Neică.
M-am smerit un pic, și-o să suspin în gând, o perioadă.

Există momente în viaţă când deschizi ochii dimineaţa, după ce toată noaptea ai fost urmărit de un coşmar binemeritat.

Îţi bate inima şi ai o stare de regret şi de teamă – şi ele, binemeritat nedefinite.

Faci cafeaua, duşul, într-un timp extins frame cu frame gen Matrix, iar în secunda în care te aşezi pe scaun, te pufneşte un plâns cumplit, care te sperie de te uiţi pe pereţi să vezi de unde vine.

Te urăşti amarnic, te dispreţuieşti, eşti în război direct şi spontan cu propria fiinţă.

Inamicul te pândeşte prin oglindă, iar tu eviţi să-i cauţi ochii, pentru că nu poţi duce încărcătura pupilei dispreţuitoare.

Dezamăgirile crunte pe care ni le oferă, periodic, propria persoană, sunt amarnice şi groaznic de purtat.
Pentru că împarţi, cu duşmanul, acelaşi corp.

… Asta simt acum.

Şi când te gândeşti că şi coşmarul de azi noapte, şi plânsul care nu mă lasă, de azi dimineaţă până acum, au fost declanşate dintr-un nimic… Aseară, Maria a spus simplu, aproape fără să suspine, Nona… Vin, IAR, sărbătorile de iarnă…
I-am răspuns, senină, Şi ce? Vin şi trec.

… Azi dimineaţă, m-am aşezat pe scaun, la cafea, şi am izbucnit în plâns amarnic, greu, de jale… Căci mi-au trecut razant, prin cap, cuvintele

Sunt singură

E numai vina mea

*

Cică sunt crize existenţiale.
…Binemeritate, evident.