Jurnalul lui Manon.

Azi, mâine şi poimâine, şi uikendul viitor, la fel.

Zile de foc.

Trebuie să fiu aici, la facultate, zi lumină.

Pentru ei.

Pentru copii. Sufleţeii de cristal.

Aşa că îi rog pe prietenii mei cititori să le transmită în gând, şi ei, energie, să le fie copiilor bine, să nu aibă emoţii devastatoare la examen.

Pentru că unii dintre voi sunt părinţi.

Pentru că unii dintre noi ne-am născut pentru a fi părinţi, dar nu suntem, încă.

Energiile bune se transmit repede şi direct.

Vă iubesc şi vă mulţumesc.

Manon şi copiii noştri. 🙂

Mișună prin școală puiuții candidați.

Le simt fricile și semnul “?”.

Le văd inimioarele zbătătoare.

Îi iubesc!

Măh deci m-am tuns.

Singură.

Don’t ask.

.

.

.

.

.

…Mă rog, dacă insistați… Picture Imagine John Lennon, fără ochelari.

.

.

P.S.

Cartman mi-a transmis entuziasmul lui sincer:

Îi remarc pe cei trei tineri, de la depărtare.
Pe măsură ce se apropie de mine și le văd mai bine fețele, îmi confirm.
Sunt frumoși.

O fată și doi băieți.

Băiatul care stă în mijloc, subțire ca un fuior, are un tricou mulat, verde, și părul sculat-creastă, în cap.
N-apuc să mă întreb “când dracu i-a crescut creasta aia?” –căci văd cum el, prins de conversația cu fata, umblă cu mâna la puță.

…Uat dă fak?

Când tinerii ajung la doi metri de mine, mă opresc în fața lor.

Am o privire severă când mă adresez cocoșelului cu tricou verde:
– Regula numărul unu, tinere, când mergi pe stradă – și ți-o spun chiar dacă nu mă cunoști, deci, regula  numărul unu este să nu pui mâna la puță.

(Ceilalți doi încremenesc, el surâde respectuos.)

– Regula  numărul doi, tinere, este să o săruți pe doamna pe obraji – chiar dacă nu o cunoști.

(Ceilalți doi au rămas tot în poziția interzis. El, complice și zâmbitor, mă pupă pe obraji.)
– Așa. (Și plec.) Te pup, Alex.
– Ceao, Nona.

*

Regula numărul trei e că am un dar de a-i băga în sperieți pe oamenii care nu mă cunosc… 😉

Mă așezasem pe o băncuță, cu Șagunelul, la o fanta de vorbă.

Trece pe lângă noi o tipă firavă, ca un cuișor, se uită la mine în treacăt, ezită un pic, și se așază pe banca de lângă noi.
Are pe față un zâmbet lipit ca un timbru. Nefiresc. E singură, cui îi zâmbește?
Ține în mână o carte cu coperți roșii. O pune pe bancă, se mai uită o dată la noi, umblă în poșetă.
E ciudată. Zâmbește așa, a amintire. …Dar… Zâmbești din senin, și o ții tot așa, de una singură?

Îi fac semn lui Șagunelu’, nu e normal când oamenii au zâmbetul ăsta pe față. Tipa e ciudată…

Ne vedem de discuțiile noastre, mai departe, dar sunt atentă la ea.

Fumăm, aruncăm chiștoacele la coș.

Ea fumează, se ridică, aruncă și ea chiștocul la coșul de gunoi de lângă banca pe care s-a așezat.
Are în continuare același zâmbet lipit pe buze, și ne privește, din când în când, pe furiș.

Prinsă în conversație cu Șagunelu’, trec peste faptul că sunt un pic intrigată de misterul fetei cu zâmbet peren.
Alunecăm în micile noastre bârfe, împănate, evident, cu câte un cuvând din patru litere pe care nu-l găsești în dicționar, mai râdem, îl mai pup pe ăsta în cap, chestii, usual stuff.

La un moment dat, tipa se ridică de pe bancă.

Își ia cartea.

ȘI VINE SPRE NOI.

Se oprește în fața mea.

Gândesc “a-tâât!!” și îi zâmbesc.

-Vă rog să mă scuzați pentru că v-am privit insistent…
– Așa…
– …Dar vă citesc blogul de multă vreme și mi se pare extraordinar că, fără să vă fi văzut niciodată, v-am recunoscut. Sunteți Nona?

OK. Am fost șocată.
Acum EU zâmbeam ca nebuna.
M-am repliat.
– Hmm… Ai auzit că vorbeam prostii? Atunci NU sunt EU!!!
Și râdem spontan, toți trei, eliberați.

Stă în fața mea, firavă, inteligentă, timidă, și vorbește… Îmi spune multe, despre ce simte când citește jurnalul, despre cum ar vrea să comenteze, dar știe că nu poate…
– Iubita, uită-te la mine. EU sunt cea onorată, înțelegi?
– Nuu… Nu e așa.
– Uită-te la mine, și nu mai gândi în paralel. EU sunt cea onorată, și aș vrea să scrii, când simți, și eu am nevoie de voi…
-Știți…  Ieri am fost la căminul studențesc, și v-am auzit vocea. Am știut că dumneavoastră sunteți!
– Păi cum?
– Era vocea care se potrivea cu jurnalul.

OK.
Deci am fost șocată pentru a doua oară.
Și cred că pe fața mea se lățea, tot pentru a doua oară, acel zâmbet tâmp, pe care acum l-am înțeles.

Eram acolo eu, ea, șagunelul.
A venit și Maria, disperată că nu răspundeam la telefon.
A venit și G., alertat de Maria.
Familie.
Și asta mică, tot timidă.
I-am pupat pe toți.
Și pe ea.
Am vorbit. Am râs.
Și i-am spus, ei:
– Îți place jurnalul meu. Faza unu. Faza doi e asta, în care eu mă demitizez și tu vezi că sunt un om normal. Faza trei – dacă intri la facultate, o să stai pe lângă mine și o să uiți de jurnal.

…O fetiță firavă ca un cuișor, cu inima plină de emoții, a rezonat atât de mult cu ceea ce scriu eu, încât m-a recunoscut.
A așezat o voce și o față într-un puzzle care întregea imaginea pe care o transmit literele astea, puse cu suflet, din jurnal.

Deci.

Am, ca întotdeauna, dreptate:
EU sunt cea onorată pentru faptul că ne întâlnim.

Punctez:

Am fost, cu Maria, la Mall-ul care se află la doi pași de blocul meu, ca să vedem filmul Midnight in Paris, pe care îl aștept de o veșnicie care depășește două luni.

Maria stă prost cu orientarea în spațiu, așa că s-a rotit cu mașina prin cartier pe ruta lungă, via (aproape) Constanța (te iubesc, zăbăuco).

Sala 5 a Multipex-ului hollywood-ian era jumate goală, căci Woody Allen n-are fani ca vacanța mare aka Garcea.

Am stat cu ochii pe reclame și cu popcornul în gură, trepidând de bătăi de inimă și încercând să respirăm cu economie până la începerea filmului – nu de la emoții, ci de la doamna de lângă noi, care consumase tot usturoiul din Mall și-l râgâia, fără zgomot, după fiecare gură de apă minerală carbogazoasă pe care o sugea direct din sticlă.
Scuze pentru descriere, însă ar trebui să fie o lege a bunului simț care să te oblige să nu mănânci chestii puțitoare când vii la serviciu sau când știi că împarți spațiul de respirat cu alți oameni, curați și nevinovați.

*
Eu sunt fan Woody Allen, știu, de gustibus, însă eu chiar sunt fan.
Mă regăsesc în el, în felul în care vede el lucrurile. Am structură de tragediană și îmi invelesc dramele, de regulă, în chei de comedie amară, cinică, bufă.
Mai mult: Ador felul în care el lucrează cu actorii, pentru că le șterge din sistem orice urmă de “actorie” și îi aruncă pe ecran ca oameni credibili, personaje verosimile.
Abia așteptam să văd Midnight in Paris.
M-am dus cu speranțele în sus.

*

Și a început filmul.
…Despre care n-o să suflu nicio vorbă.
Deocamdată.
Aștept să îl vedeți (Doru, fugi și zi-mi, după, cum ți s-a părut).
Aștept să îmi spuneți voi ce și cum.
Și-abia după aceea o să spun și eu.
C-așa-i politicos, să nu vă influențez.

Vă pup, cu drag.
Mă duc să mă sinucid cu o țigară.

Trebuie să ne cumpărăm dreptul la liniște?
Eu zic că NU.

*

Familia Uliță (cu accent pe i nu pe u) locuiește la noi în bloc.
E alcătuită din doi frați, unul mai înalt decât altul.
Mai frumos e ăla micu, că are picioarele mai drepte.

Dar ce folos.

E.

Familia Uliță are două scutere pe cap de ambii locuitori.

Scuterele sunt unul mai zgomotos decât altul, dar primul ne rupe la urechi; ne-a dereglat sistemul neuro-vegetativ de-am ajuns să ne uităm câș când ieșim din lift – la aer.

Când îi pornește motorul (că ăștia, băieții, sunt artiști tineri, și umblă noaptea telelei și ziua la fel) – zici că se prăvale peste bloc un avion de vânătoare plin cu bombe explodate gata.
Sari din sfântul somn sau din nevinovata leneveală – cu infarctul gata declanșat; și icnești scurt, și dai să te repezi în șifonier, și nu nimerești pantalonii  – să pui dracu ceva pe tine, că nu poți sări de la etaju cinci în pielea goală, că te faci de râsu blocului. Deci jur.

Noi, vecinii, am botezat scuterul Pârțul.

Dilema noastră este legată de faptul că nu știm cum să facem să fie bine pentru toată lumea:
1. Să furăm clandestin, într-o noapte, Pârțul, și să-l îngropăm într-un loc necunoscut în grădina din fața blocului?
Sau
2. Să îi băgăm, la două zile, câte un cartof în țeava de eșapament până amuțește, dracu, de tot, șandramaua, și abia după aia să tăiem cauciucurile și la al doilea scuter?

Io sunt dispusă la sacrificii, că nu mai am nici noapte, nici somn de după amiaza, iar Uliță al mare, când i-am zis că îl bag în blog a zis OK, dar ai putea să faci o chetă ca să-mi schimb toba.
Ți-aș zice eu ceva de tobă, acum, aici, cocuțule -dar mă citesc minorii și nu e frumos să dau exemplu de cum se pot alătura invers cuvintele nepotrivite fund și tobă deci mă abțin să te fac *ur.

Dar propun o revoltă în public.

Cine vrea să se înscrie la facerea de dreptate, să lase vorbă aici, anonim, că îl găsesc io după zgomotul tastaturii.
…Așa de sensibilă am devenit… 🙁
Ai naibii ăia din familia Uliță, de poluatori fonici care sunt și pe care îi doare fix în tobă de noi! :- P

*

Dreptul la replică:
Uliță cel mare mi-a spus că este o eroare în articol: Numai un Pârț funcționează, al doilea e mort.
Îmi cer scuze (și îl rog pe Dumnezeu să îl ia la el și pe primul).

Creez dependență.
Zice un el: “Nonuț, taci, ești ca un magnet, creezi dependență!”
…I don’t give a shit, dacă dependența pe care o creez eu nu are prefixul inter.

*

Creez dependență.
Când joci tenis de câmp – la perete, înseamnă că tu creezi, de fapt, independență.
Fair enough.

Creez independență.

Sunt atât de romantică încât o excursie spre locuri necunoscute n-ar avea valoare decât dacă aș fi însoțită de bărbatul iubit, pentru ca eu să alerg în jurul lui ca un căluț și să îl bucur, cu inima plină de soare, ete, tati, piramidele!

Palma pe gură