Punctez:
Am fost, cu Maria, la Mall-ul care se află la doi pași de blocul meu, ca să vedem filmul Midnight in Paris, pe care îl aștept de o veșnicie care depășește două luni.
Maria stă prost cu orientarea în spațiu, așa că s-a rotit cu mașina prin cartier pe ruta lungă, via (aproape) Constanța (te iubesc, zăbăuco).
Sala 5 a Multipex-ului hollywood-ian era jumate goală, căci Woody Allen n-are fani ca vacanța mare aka Garcea.
Am stat cu ochii pe reclame și cu popcornul în gură, trepidând de bătăi de inimă și încercând să respirăm cu economie până la începerea filmului – nu de la emoții, ci de la doamna de lângă noi, care consumase tot usturoiul din Mall și-l râgâia, fără zgomot, după fiecare gură de apă minerală carbogazoasă pe care o sugea direct din sticlă.
Scuze pentru descriere, însă ar trebui să fie o lege a bunului simț care să te oblige să nu mănânci chestii puțitoare când vii la serviciu sau când știi că împarți spațiul de respirat cu alți oameni, curați și nevinovați.
*
Eu sunt fan Woody Allen, știu, de gustibus, însă eu chiar sunt fan.
Mă regăsesc în el, în felul în care vede el lucrurile. Am structură de tragediană și îmi invelesc dramele, de regulă, în chei de comedie amară, cinică, bufă.
Mai mult: Ador felul în care el lucrează cu actorii, pentru că le șterge din sistem orice urmă de “actorie” și îi aruncă pe ecran ca oameni credibili, personaje verosimile.
Abia așteptam să văd Midnight in Paris.
M-am dus cu speranțele în sus.
*
Și a început filmul.
…Despre care n-o să suflu nicio vorbă.
Deocamdată.
Aștept să îl vedeți (Doru, fugi și zi-mi, după, cum ți s-a părut).
Aștept să îmi spuneți voi ce și cum.
Și-abia după aceea o să spun și eu.
C-așa-i politicos, să nu vă influențez.
Vă pup, cu drag.
Mă duc să mă sinucid cu o țigară.
