Știi? Când ești părinte și tu crezi din adâncul inimii că ai cel mai minunat copil de pe pământ?
Și te uiți și tu cu coada ochiului la ai altora, și zici neah, e drăguț, dar tot al meu e cel mai cel…?!
E.
Eu n-am copii.
Dar cam stau printre ei.
Ete, acum la admitere. Anul ăsta.
Și anul trecut. (Și numărați voi din 2004, încoace, cam câte sute de copii mi-au fost prin preajmă)
Și mă uit la ei.
La fiecare în parte.
În astea trei zile, am fost cu ei, acolo.
E primul an în care n-am intrat să-i văd în examen.
Am simțit să stau pe hol.
Să îi primesc.
Să îi liniștesc.
Să îi pup sau să îi țin la piept, că tremurau la inimioare, și le străluceau emoțiile în pupile.
Bref.
Voiam să spun că îl înțeleg pe părintele care spune că NUMAI puiul lui e cel mai cel.
Părintele ăla are dreptate.
Așa am simțit și eu, timp de trei zile, uitându-mă la ăștia micii…
Uitându-mă la EI.
…LA TOȚI.
