Archive for September 1st, 2011
Uite:
elena: stii ce m-am gindit eu, nonica?
Nona: ia.
elena: tu esti ca o umbrela transparenta
Nona: lol.
elena: eu citesc zilnic blogul tau
elena: si articolele dulci, si cele amuzante
elena: si cele amare
elena: si cele revoltate
elena: si de fiecare data ai acelasi efect:
elena: daca ploua, ma aperi de ploaie, daca nu ploua, tot ma protejezi, sa nu ma arda soarele, dar eu sa pot sa-l vad
Nona: vaaaiii…. te iubesc… multumesc…
elena: eu cred ca in fiecare din cititorii tai e cite o nonica mica
elena: si tu ne dai pe blog instructiunile de folosire, ca ne nastem fara ele
elena: si al dracului de tare ne mai dam cu capul de pereti in lumea asta ca nu stim cum sa simtim si cind simtitm nu stim ce e de facut
elena: si eu multumesc tie!! si eu te iubesc pe tine
Nona: deci m-ai rupt! exact in momentul in care sunt atat de dezamagita de mine… multumesc, suflet frumos. Ce chestie… incredibil, cat imi dati, voi,inapoi…
elena: pai, din cauza ta 🙂
Nona: 🙂
elena: cind primesti asa mult, ca cititor, cam incepi sa dai inapoi 😉
Nona: asa. 😉
*
…Uite.
Oameni necunoscuţi.
Cât de minunaţi sunteţi VOI!
Vă mulţumesc.
Te pup, Elena.
Asta e de amar:
Mă supără, oamenii, câteodată, de-mi lasă inima vraişte. Mă dezamăgesc a-dââânc – iar iubirea şi admiraţia ajung să plutească în derivă, ca uleiul rânced – peste apele cele tulburi.
De ieri am un nod în plex, de parcă ţin acolo ghem de şerpi reci.
Deci mă muşc de limbă şi aştept să îmi treacă năduful.
Sunt atât de dezamăgită de o anumită persoană… Femelă…
Nu pot să dau amănunte, sau să o descriu într-un crochiu, căci e cvasi-cunoscută, s-ar putea ca unii dintre voi să o cunoască.
Aşa că mă limitez la a-i administra pe şest o privire ironică (şi în gând un din tot sufletul: Vaco!)…
…Nutrind speranţa că va accepta mustrarea aceasta scrisă – pentru că şi ea, când vrea să-i fluiere pe alţii, scrie.
(Da, femeie din oglindă, la tine mă refer)
*
Asta e de dulce:
M-am întâlnit azi, în şcoală, cu un tip.
Are doi metri, peste suta de kile, e taur, fermecător şi adorabil.
E, între noi, de ani buni, o simpatie reciprocă, clădită pe o temelie de respect.
Eu aveam în mână un păhărel şi bântuiam pe la birouri să cerşesc puţin zahăr.
N-are nimeni zahăr de dat, chitrele dracului, aşa că mi-a dat el, că e ca mine, bun.
I-am mulţumit, mi-a zâmbit cu ochii ăia calzi, aşa că, la plecare, evident, i-am spus:
– Te iubesc!
– Şi eu pe tine!!! Zice el, din tot sufletul.
După care fac trei paşi. Mă întorc şi îi spun, severă:
– Prea târziu!
Pauză două secunde.
Am izbucnit în râs, amândoi, dar într-un râs de ăla, homeric… Iar el, printre hohote, îngaimă:
– E bună, asta! Beton! … Iar momentul de suspans… Deci eşti ceva…
Acum zâmbesc.
E soare afară şi pentru Hopa Nonică pică-n fund şi se ridică.
Pup ochii cititori. 🙂
