Punctez:
Am fost, cu Maria, la Mall-ul care se află la doi pași de blocul meu, ca să vedem filmul Midnight in Paris, pe care îl aștept de o veșnicie care depășește două luni.
Maria stă prost cu orientarea în spațiu, așa că s-a rotit cu mașina prin cartier pe ruta lungă, via (aproape) Constanța (te iubesc, zăbăuco).
Sala 5 a Multipex-ului hollywood-ian era jumate goală, căci Woody Allen n-are fani ca vacanța mare aka Garcea.
Am stat cu ochii pe reclame și cu popcornul în gură, trepidând de bătăi de inimă și încercând să respirăm cu economie până la începerea filmului – nu de la emoții, ci de la doamna de lângă noi, care consumase tot usturoiul din Mall și-l râgâia, fără zgomot, după fiecare gură de apă minerală carbogazoasă pe care o sugea direct din sticlă.
Scuze pentru descriere, însă ar trebui să fie o lege a bunului simț care să te oblige să nu mănânci chestii puțitoare când vii la serviciu sau când știi că împarți spațiul de respirat cu alți oameni, curați și nevinovați.
*
Eu sunt fan Woody Allen, știu, de gustibus, însă eu chiar sunt fan.
Mă regăsesc în el, în felul în care vede el lucrurile. Am structură de tragediană și îmi invelesc dramele, de regulă, în chei de comedie amară, cinică, bufă.
Mai mult: Ador felul în care el lucrează cu actorii, pentru că le șterge din sistem orice urmă de “actorie” și îi aruncă pe ecran ca oameni credibili, personaje verosimile.
Abia așteptam să văd Midnight in Paris.
M-am dus cu speranțele în sus.
*
Și a început filmul.
…Despre care n-o să suflu nicio vorbă.
Deocamdată.
Aștept să îl vedeți (Doru, fugi și zi-mi, după, cum ți s-a părut).
Aștept să îmi spuneți voi ce și cum.
Și-abia după aceea o să spun și eu.
C-așa-i politicos, să nu vă influențez.
Vă pup, cu drag.
Mă duc să mă sinucid cu o țigară.
🙂
ce zambești, măi, pișcoțel? 🙂
Da îmi place și mie Woody Allen, mai ales în “Take the money and run”, unde este delicios de tâmp, dar un asemenea sacrificiu (vizionarea filmului la mall alaturi de doamne care dreg mirosul de ceapa cu usturoi ) nu l-aș face decât pentru Tarantino. 🙂
PS la cinema Studio nu vin doamne usturoiate…
eh. a fost un accident. Maria a stat langa ea, si ea e victima. eu, mai putin.
Tarantino? DA si el.
Am fost la Paris cand aveam 20 de ani. Singur, singurel. Am simtit cea mai frumoasa si mai deplina senzatie de libertate, un adevarat cadou pentru varsta pe care o aveam atunci. A fost cel mai potrivit si mai placut mod de a-mi incepe viata, departe de lumea din care am plecat, dar aproape de mine insumi. Mi-am apartinut in intregime, 2 saptamani pline.
Am sa vorbesc despre film, dupa ce il vad. Acum l-am luat de pe net, la multiplex in orasul nostru nu este. Ori a fost, ori va fi, dar nu mai astept pana vine. Wish me luck. 🙂 . De obicei raman cam interiorizat si in stare de soc cateva ore bune, dupa filmele care ma ating.
n-am fost la paris, caci nu l-am avut pe tati ca sa ii arat turnul, deci e neinteresant.
sunt curioasa ce zici de film. vreau o parere sincera. sincera.
ah l-am vazut! si vreau sa-l mai vad o data, sunt dependenta de endorfine!! daca esti in faza depresiva e musai sa-l vezi, ador magicul woody allen si jongleriile lui cu psihanaliza. relatia cu “tata-socru” cripto-nazist e delicioasa, negarea prezentului presupus rival – sau a prezentului – parfumul nostalgic al trecutului, si totul e atat de posibil, personaje autentice… genial. best choice nona! thumb up.
ce devine realitatea in fond? ce-ar fi totul fara jocul imaginatiei
S-a intamplat asa cum …speram. As incerca sa nu exagerez cu aprecierile, dar mi-e aproape imposibil sa imi stapanesc entuziasmul, admiratia, bucuria. Am avut parte de un film exceptional, e o bijuterie marca Woody Allen, si nu imi gasesc cuvintele, pentru ca pur si simplu sunt sub stare de soc. As vrea sa pot spune cum s-au succedat emotiile si ideile, intelegerile, revelatiile, sentimentele, trairile…cu care am fost coplesit, dar ce pot scrie e doar un rezumat, prea putin fata de complexitatea a ce se intampla in timpul prezentei tale acolo, vazand. Simteam nevoia sa scriu cate o impresie, din cand in cand, aici, stiind ca dupa ce se termina filmul, adica acum, cand e nevoie sa vorbesc despre, vor apare cuvintele, in locul trairii, si va fi mai putin decat a fost in realitate, dar…ar fi irational sa pastrez tacerea cand cineva poate intelege ce spun.
Filmul e perfect, pe exact gustul meu, umor cu tragic si inteligenta, subtilitate, sentiment, totul, in acelasi context. Este purificator, didactic, comic, tragic, vizionar si genial, ca un film normal spre capodopera, marca Woody Allen, cu semnatura apasata bine, si cu iz de dar suprem, facut oamenilor si ideii de frumos.
Sa detaliez.
Muzica, exceptionala, moleseala boema a melodiilor lui Cole Porter, “Let’s fall in love”…a fost ca un avertisment pentru dragutul de Owen Wilson, pe care nu ma asteptam sa-l vad asa…candid, naiv, aerian, dar…sincer, cu mintea deschisa, un geniu ratacit in lumea in care se chinuia sa isi mentina plutirea. Nici macar nu stia sa minta, nici macar nu a stiut cum sa fure cerceii care vroia sa-i daruiasca Adrianei, statea cu darul in mana, si nici nu isi dadea seama.
Din momentul cand ia decizia buna, cea de a fi el insusi, si de a-si asculta inima,fara compromisuri, toate incep sa i se lege, sa iasa bine. “Let’s fall in love”…il tragea de maneca, era ca un semn, avertisment, pentru a fi pe faza. “Vezi ca e pentru tine secventa asta, pay attention”, ti se trezeste inima, da, cu tine vorbesc, zise viata. Superb.
Sa folosesti cuvinte ce exprima frumusetea, splendoarea, farmecul parizian, in aceeasi fraza cu altele de genul “TBC” sau “moarte”…in modul cel mai neasteptat, te face, bineinteles, sa zambesti amar, dar nu te poti abtine sa nu tragi cu coada ochiului la toate imaginile esentiale ale Parisului, toate adunate la un loc si facute evantai, pe o muzica de acolo, de la mama ei.
Secventa in care Owen Wilson l-a facut tamp pe fatza pe tatal socru, inchipuindu-si ca omul nu are de ce sa se supere…vorbeste despre un inocent, candid, visator, pierdut in lumea celor “mari” . Woody Allen…no comment.
Iar Hemingway…replicile lui au fost atat de…vii.
“No subject is terrible, if the story is true…if the prose is clean and honest, and it affirms courage and grace under pressure”. Superb.
“Dragostea adevarata e ca un scut in fata mortii. Lasitatea se trage din lipsa de iubire, sau din lipsa de iubire adevarata, tot aia e. Si cand barbatii adevarati privesc fara frica moartea in fata, este pentru ca iubesc cu suficienta pasiune incat sa isi scoata moartea din minte, pana cand se intoarce din nou, (asa cum li se intampla tuturor oamenilor), si atunci trebuie sa faca din nou dragoste, asa cum trebuie. Think about it”.
O replica superba…”Valium?? The pill of the future!!” …cum de nu stiti ce e Valium-ul?? toata lumea stie din lumea mea ce e Valium-ul!! Owen Wilson, superb. Sec, tragic, comic, Woody Allen, again.
Si concluzia…Filmul e o plecaciune adanca, cu respect, facuta de Woody Allen in fata a tot ce inseamna Parisul, de aceea nu e de mirare ca nici macar nu a vrut ca filmul sa fie prezentat in cadrul festivalului de la Cannes pe post de competitor, cot la cot cu alte productii de …gen. A fost ca un act de eroism, facut de un super-erou, poporului francez, ca o ofranda adusa ideii de frumos, in general. E daruirea ideii de frumos, frumosului insusi. Nu exista ceva mai subtil, mai profund, si mai inaltator, e ca un sacrificiu, fara conotatia de suferinta, ci de dar, ofranda, pur, curat, frumos, luminos. Dar, si atat.
“Rolul artistului nu e sa dispere, ci sa gaseasca un antidot pentru desertaciunea existentei”.
Filmul se incheie superb, si daca ai rabdare sa asculti si muzica, sa vezi ce mai scrie prin genericul de final, esti rasplatit cu alta melodie semnata Paris, celebrul “can-can”. Nu se putea incheia altfel, e perfect, din scoarta-n scoarta.
Da, mi-a placut.
Aici…mai am ceva de completat.
Nu vreau sa par mistic…dar.
Azi cand am plecat la padure, am lasat calculatorul in stand by, stins deci, dar cu memoria gata de pornire instant, stii cum. Nu-mi place sa stau sa astept sa se incarce windows, dureaza prea mult.
La messenger am un avatar inofensiv, dragut, o sa-l numesc X, pentru ca nu e relevant. E un peisaj cu ceva soare, etc.Am spus ca nu e relevant.Si am si un status, cu o melodie, link, pe care am scris “cu drag”, adica…ascultati-o cu drag, voi, cei care intrati pe aici. (si lasati orice speranta, vorba’ lui Dante).
Stai sa vezi.
Dupa ce m-am intors, deschid calculatorul, apare repede tot, cu paginile de jurnal cum le-am lasat, (sa le citesc cand revin), si se porneste si messengerul .
Sapraiz!… in loc de avatarul X, imi apare un alt avatar, pe care nu l-am pus nici daca as fi fost sub influenta ozonului prizat la iarba verde. Era o inima mare, rosie, frumoasa foc, pe fond negru. Pe care o aveam printre alte poze, din lista de avatare, pe care o are stocata messengerul. Da, o alesesem mai demult, am lasat-o acolo, sa fie, dar nu am mai folosit-o de mult timp. Ca n-a fost cazul. Si era si statusul cu melodia, si cu cele doua cuvinte, pe care le-am lasat cand am plecat, “cu drag”.
Am deschis consternat si jurnalul, dand refresh pe titlu, sa vad daca a mai aparut ceva, si da, aparuse articolul despre Midnight in Paris.
Touché.
Acum, cand “fumez” “tigara de dupa”, imi vine sa pufnesc in ras, cand imi dau seama ca pe undeva “Midnight in Paris” aminteste izbitor de “Alice in Wonderland” a lui Lewis Carrol 🙂 . Nu e de mirare, si mi-a placut cum intamplarea sau cine stie, poate chiar intentia bine definita a facut inca o shotie, zambind sagalnic, aratand cu degetul, si rascolind in acelasi timp.
(nu sunt fumator…, dar dupa lucrurile care ma ating profund, “fumez” si cate doua-trei “pachete” 🙂 )
Update: La messenger, a aparut, din nou, fara sa ating NIMIC, avatarul X, cel cu soarele si peisajul. Da, e o noua zi de luni, incepe o noua saptamana. Thanks, God, pentru ca mi-ai amintit.
deci te pup de nu te vezi, de scump ce esti. punct.