Mă așezasem pe o băncuță, cu Șagunelul, la o fanta de vorbă.
Trece pe lângă noi o tipă firavă, ca un cuișor, se uită la mine în treacăt, ezită un pic, și se așază pe banca de lângă noi.
Are pe față un zâmbet lipit ca un timbru. Nefiresc. E singură, cui îi zâmbește?
Ține în mână o carte cu coperți roșii. O pune pe bancă, se mai uită o dată la noi, umblă în poșetă.
E ciudată. Zâmbește așa, a amintire. …Dar… Zâmbești din senin, și o ții tot așa, de una singură?
Îi fac semn lui Șagunelu’, nu e normal când oamenii au zâmbetul ăsta pe față. Tipa e ciudată…
Ne vedem de discuțiile noastre, mai departe, dar sunt atentă la ea.
Fumăm, aruncăm chiștoacele la coș.
Ea fumează, se ridică, aruncă și ea chiștocul la coșul de gunoi de lângă banca pe care s-a așezat.
Are în continuare același zâmbet lipit pe buze, și ne privește, din când în când, pe furiș.
Prinsă în conversație cu Șagunelu’, trec peste faptul că sunt un pic intrigată de misterul fetei cu zâmbet peren.
Alunecăm în micile noastre bârfe, împănate, evident, cu câte un cuvând din patru litere pe care nu-l găsești în dicționar, mai râdem, îl mai pup pe ăsta în cap, chestii, usual stuff.
La un moment dat, tipa se ridică de pe bancă.
Își ia cartea.
ȘI VINE SPRE NOI.
Se oprește în fața mea.
Gândesc “a-tâât!!” și îi zâmbesc.
-Vă rog să mă scuzați pentru că v-am privit insistent…
– Așa…
– …Dar vă citesc blogul de multă vreme și mi se pare extraordinar că, fără să vă fi văzut niciodată, v-am recunoscut. Sunteți Nona?
OK. Am fost șocată.
Acum EU zâmbeam ca nebuna.
M-am repliat.
– Hmm… Ai auzit că vorbeam prostii? Atunci NU sunt EU!!!
Și râdem spontan, toți trei, eliberați.
Stă în fața mea, firavă, inteligentă, timidă, și vorbește… Îmi spune multe, despre ce simte când citește jurnalul, despre cum ar vrea să comenteze, dar știe că nu poate…
– Iubita, uită-te la mine. EU sunt cea onorată, înțelegi?
– Nuu… Nu e așa.
– Uită-te la mine, și nu mai gândi în paralel. EU sunt cea onorată, și aș vrea să scrii, când simți, și eu am nevoie de voi…
-Știți… Ieri am fost la căminul studențesc, și v-am auzit vocea. Am știut că dumneavoastră sunteți!
– Păi cum?
– Era vocea care se potrivea cu jurnalul.
OK.
Deci am fost șocată pentru a doua oară.
Și cred că pe fața mea se lățea, tot pentru a doua oară, acel zâmbet tâmp, pe care acum l-am înțeles.
Eram acolo eu, ea, șagunelul.
A venit și Maria, disperată că nu răspundeam la telefon.
A venit și G., alertat de Maria.
Familie.
Și asta mică, tot timidă.
I-am pupat pe toți.
Și pe ea.
Am vorbit. Am râs.
Și i-am spus, ei:
– Îți place jurnalul meu. Faza unu. Faza doi e asta, în care eu mă demitizez și tu vezi că sunt un om normal. Faza trei – dacă intri la facultate, o să stai pe lângă mine și o să uiți de jurnal.
…O fetiță firavă ca un cuișor, cu inima plină de emoții, a rezonat atât de mult cu ceea ce scriu eu, încât m-a recunoscut.
A așezat o voce și o față într-un puzzle care întregea imaginea pe care o transmit literele astea, puse cu suflet, din jurnal.
Deci.
Am, ca întotdeauna, dreptate:
EU sunt cea onorată pentru faptul că ne întâlnim.
Ce frumos!Sper sa intre!Hup!
tu ce ai facut?
Trecui de prima proba..m-am uitat dupa mami meu,nu erai pe acolo..dar te gasesc eu intr-una din zile,sa te tzoc si eu si sa ma pupe si pe mine cineva in crestet 😀
asa sa faci. sa ma cauti. hup. si bafta, in continuare!
Sa fie, multumesc!Te voi cauta, biensur..recunosc ca am oaresce retineri ca nu stiu acum pe unde sunteti cu biroul,mami, si doar ma uit ashea dupa tine cu barbatul dupa mine :)) Zic hai in curte sa vedem daca e Nonutz pe aci…Nu vreau sa te pun pe drumuri si ma gandesc ca si tu ai muuulta treaba acum…Dar ma voi uita mereu dupa tine si am eu un filing ca cin’ te cauta cu ochii nu-i greu sa te zareasca..de la lumina,te hupaiesc cu drag!
deci mai, mami, mai, gura n-ai la tine? intrebi de mine, punct. s-o nimeri cineva care sa NU ma cunoasca, asta e… :- P
:)))) Nu cred sa dau tocmai peste cineva care sa NU te cunoasca!Bun,te imbratisez mamica draga!
hehe…asta mi-a amintit de-o istorie petrecută acum vreo cinci ani; am mers la pădure cu nişte amici de-ai unei amice, precum şi cu amica, fireşte. Aceştia aveau o puştoaică de vreo doi ani, şi plictisindu-ne noi două, eu şi cu a mică de uscat, ne-am dus să ne bălăcim călcâilele în firicelul de Milcov, de lângă. Cum ţopăiam noi de pe o piatră pe cealaltă, mă strânge de mână tare-tare, şi zice:
“Oli, tu-ţi dai seama că noi ne-am întâlnit!”
M-am blocat, am alunecat în apă, că eram încălţată, mi s-au înmuiat pantofii, apoi am zâmbit. Chestii de copil, mi-am zis şi-au trecut 5 ani. Acum vine la mine la curs(de teatru, fireşte!)şi “ne râdem” de ea, cea de-atunci!…chiar ne-am! 😉 Cred că la tine ţine, Manonule, de licăriciul-căpărici din ochişori-ţi…şi, mai ales, de deschidere.
vaaaiii… adorabila aia mica…
si tu!
pup, scumpa ce esti tu!
Hihi, NOnette. Abia astept sa inceapa scoala ca sa stau pe langa tine. Hai cu fluturii aia. Sa se faca lumina! :* Te pup de nu te vezi
io te pup de te sufoc. am zis!
Fericitelor!!!!
Big hug, sa incapa toti oamenii buni din jurnal! 🙂
pup lisel drag!
Ce frumos! :*
mi-a ssscăpat un “s”, de la “scăpărici”…bine, şi io-s sâsâită, nu-i vorbă!
lasa-l asa, ca ai si mai mult farmec.:-)
Pfff! Asta e mult, mult prea tare 🙂
dap. ete-atata aveam inima de mare!!!
Mi-as dori sa ne fi intalnit mai demult, dar ma intreb daca mai eram atunci cei ce suntem acum. Toate cate ni s-au dat au avut rostul lor.
Desi nu am avut onoarea, bucuria, si norocul sa te cunosc in viata mea de pana acum, de multe ori am senzatia ca privesc in oglinda atunci cand iti citesc Jurnalul. E scris cu sufletul, si de aceea nu e nevoie de dictionar.
Sunt sigur ca daca te-as suna la un telefon, as avea surpriza placuta sa aud o voce care se potriveste cu jurnalul. Si nu doar atat, am ureche tare sensibila, si aud si ce nu spun cuvintele. E limpede de ce probabil prima conversatie ar contine destul de putine cuvinte, dar multe emotii si intelegeri. Ochii mei verzi contin deja in retina lor o imagine cunoscuta, pe care intuitia a compus-o relativ usor, gratie acuratetei emotiilor si sinceritatii dezarmante pe care le-a primit din paginile tale.
As mai intarzia cu acest telefon, pentru a reusi sa termin de citit tot, tot, si marturisesc ca sunt si emotionat si bucuros si cu inima cat un purice doar la gandul ca va veni ea si vremea aceea (voinicule, zise Imparatul Rosu). Am citit si ce ai scris despre cei care te suna dupa ce au citit din jurnal, si stiu tare bine despre ce vorbesti.
Oricum, de cand iti citesc sufletelul pagina cu pagina, si am avut atatea “deja-vu”-uri, intelegeri si sentimente de recunostinta, mi-a devenit si mai limpede modul in care lucrurile frumoase se aduna si se sustin reciproc, si le estompeaza treptat pe cele mai putin luminoase.
Stiu ce ma asteapta, stiu ca n-o sa mai fiu cel care am fost inainte de a-ti “pasi pragul”, si asa patesc toti cei care rezoneaza macar putin cu ce gasesc aici. Cand se intampla asta, oamenii vor instinctiv sa fie mai buni, sa contribuie macar putin la cantitatea totala de bine si dragoste din jur, si de aceea incep in mod natural sa zambeasca, sa fie asa cum trebuie, NORMALI.
Atunci, nu mai e de mirare ca oamenii incep sa se recunoasca pe strada. Lumina din ochi ii da de gol.
Doru, esti scump si special.
Si deci iar m-ai blocat, ca nu stiu ce sa zic.
In toata viata mea nu am primit atatea complimente, de la toti barbatii pe care i-am cunoscut, daca-i adun snop. 🙂
Iti multumesc.
Insa asculta-ma.
Esti ca mine.
Nu ma iubi prea mult si dintr-odata, ca ti se apleaca. Trust me.
Ia energia mea buna, creste lumina din tine si da-o mai departe.
Asta trebuie sa faci, daca iti place jurnalul.
Si inca ceva.
As vrea ca tu sa ramai aici, in jurnal.
Nu pe mess, nu la telefon, nu in viata reala.
Aici.
Buni, frumosi si cu lumina, suntem oameni.
Iar hiba noastra comuna, pe care o mostenim de la stramosi, este asta: mai devreme sau mai tarziu, cautam motive pentru a ne dezamagi unii de altii.
Pentru ca intr-o secunda, dintr-un nimic, apare o frustrare.
Si puf! – magicul dispare.
Intelegi?
(Eei… Acum sa te vad daca esti ca mine…)
Zambesc frumos cand citesc raspunsul tau.
E ceea ce as fi spus si eu, mai mult sau mai putin, daca eram in locul tau. Trust me.
Zambesc iar, intelegand.
Sunt fericit cand magicul exista, si ma simt onorat sa fac parte din cei care il primesc, il intretin si il inteleg, macar putin, in marea lui putere de a incalzi suflete.
Si puf! – magicul isi face din nou aparitia, ca e magic, vorba aia.
Si n-a mai plecat.
Deci DA!
DA.
yeah, beibi.
[dance] <– n-am emoticon de dans. 🙂
Aia mica a patit cum nu indrazneam nici eu la inceput sa deschid gura… sau tastatura. Ca nu vroiam sa dau buzna cu sosonii plin de praf. Acum stiu sa trec pe aici si sa zambesc sau sa ma incrunt sau sa traiesc frumos cu oamenii din jurnal.
Pupici.
asa mami. 🙂
[…] Ah. M-a copleşit. Ce frumos şi special. Eu pun gânduri, aici, rupte din suflet, şi alţii mă recunosc din gesturi. Vă amintiţi ASTA? […]