Dacă şefu’ ar vedea traficul din ultimele zile, ar zice bravo fată.
Sincer?
Îmi vine să-mi bag picioarele în jurnalul ăsta.
Stăm o tură. Înţelegeţi voi, ai mei (vă pup).
Archive for September, 2011
↓
↓
Am spus-o și o repet: felul în care scriu eu nu rezonează în mase, ci în individualități.
Nu m-am împrietenit cu bloggări, căci nu sunt bloggăriță.
Nu fac reclamă jurnalului, pentru că e jurnal, nu ziar virtual.
Am cenzurat, la comentarii, doar trei imbecili – și n-aș fi făcut-o (dacă mă insultau doar pe mine), însă bietele loaze îi bălăcăreau pe prietenii mei.
Cineva, nu știu cine, mă citește și a avut inițiativa de a pune linkuri cu articolele mele pe un site (te rog eu, n-o mai face).
Și a deschis cutia Pandorei.
Căci în virtual, pitiți bine, se află mulți (prea mulți, doamne!) dăștepți ai puștii mele, din categoria înmulțire prin diviziune, fără fecundație.
Așa.
*
Aș dori, acum, să am o discuție cu ai mei only.
Căci am o nedumerire și mă gândesc să o zdrențuim împreună.
Ce fel de personalitate, cât creier și ce număr de coaie poate avea un om care, citind articolul acesta:
răspunde așa:
“cred ca autoru’ a dat.o.n bara cu vreo cucerire de.a lui, ma rog tentativa nereusita..si acum incearca de fapt sa nu.si asume vina :)) e prea pornit pe niste carari ce nu prea isi au locul in capul unuia care stie ce vrea si mai ales stie ce sa faca pt a obtine ;)” ???
Deci gizăs.
Manon, “autoru”, e femeie, you moron.
Tu ai descoperit ce sex N-AI?
O ştiţi.
Melodia.
Şi ce?
Iată. DANCE!
Să purtaţi soarele în inimă, no matter what.
Pupici.
Semnat,
un licurici. 🙂
Mi-e dor să spun mi-e dor de noi.
Trăiesc într-o lume romantică.
Uite, cam aşa. 🙂
Mi-e foarte dor să spun mi-e dor de noi.
*
Iubiţi-vă fără pretexte sau subterfugii. Simplu.
Ahem. Atenţie puţin aici.
Jurnal de pe frontul de next, scris scurt, serios şi cu demnitate:
De mâine încep examenele la master.
Vin copiii.
iabadubadu.
Am treabă.
Iuhu. 🙂
*
P.S.
(şi deci vă pup direct în frunţi, să fie clar.)
*
Ahem. Am încheiat transmisiunea. (:- P)
Jurnărel? Dă urechea încoace, să-ţi zică mami ceva…
Când sunt la şcoală, mi-e atât de bine…
Că râd, pup, mă bucur, alerg pe coridoare… Şi uit că sunt singură. Da’ uit de tot!!
*
Am mai bifat o zi din viaţa care trece niznai pe lângă mine.
– Nu pot să mă înscriu la Master!!!
– De cee?
– Trebuie să am copie legalizată după certificatul de naștere. Și n-o am.
– Păi nu știai ce acte îți trebuie?
– Ba da. Dar eu am adus o copie, când am intrat în școală, acum trei ani. M-am gândit că pot să o iau de la secretariat și s-o folosesc din nou.
– Puiule, aceste cuvinte mă doare. Pasul logic era să întrebi dacă o poți lua de la școală pe aia veche, nu să aștepți până în ceasul al doișpelea. Fugi în provincie și fă alta. Sau să-ți trimită de acolo.
– Nu e nimeni acolo. Ai mei sunt plecați în străinătate.
– Care va să zică, nu se egzistă copie, nu te poți înscrie. Știi de ce? Pentru că nu-ți pasă îndeajuns de mult.
Eh. O să se rezolve.
Dar simt, așa, brusc, cum onoarea lui de student talentat pălește grav în fața ochilor mei severi – care, mari cum sunt ei, găsesc justificări zăbăucilor numai când au un motiv pertinent.
Deci, care va să zică, să reținem: dacă nu egzistă interes pentru persoana proprie, rămânem cu onoarea nereperată.
Țal!
Știi? Când ești părinte și tu crezi din adâncul inimii că ai cel mai minunat copil de pe pământ?
Și te uiți și tu cu coada ochiului la ai altora, și zici neah, e drăguț, dar tot al meu e cel mai cel…?!
E.
Eu n-am copii.
Dar cam stau printre ei.
Ete, acum la admitere. Anul ăsta.
Și anul trecut. (Și numărați voi din 2004, încoace, cam câte sute de copii mi-au fost prin preajmă)
Și mă uit la ei.
La fiecare în parte.
În astea trei zile, am fost cu ei, acolo.
E primul an în care n-am intrat să-i văd în examen.
Am simțit să stau pe hol.
Să îi primesc.
Să îi liniștesc.
Să îi pup sau să îi țin la piept, că tremurau la inimioare, și le străluceau emoțiile în pupile.
Bref.
Voiam să spun că îl înțeleg pe părintele care spune că NUMAI puiul lui e cel mai cel.
Părintele ăla are dreptate.
Așa am simțit și eu, timp de trei zile, uitându-mă la ăștia micii…
Uitându-mă la EI.
…LA TOȚI.
Bună, ochișor-cititor. 
Dai refresh să vezi ce mai face Manon, și ea nu scrie nimic.
Well.
De trei zile, când mă trezesc pentru a pleca la școală, e întuneric afară – iar când vin acasă, e, iar, întuneric…
Multe ore în picioare, nicio economie la energie, mna, mă știi…
Sunt epuizată. 
Mă odihnesc, puțin.
*
Ete o melodie și un pui de om. 
Pup.
*
Există, în spaţiul meu personal, câţiva oameni pe care îi respect şi pe care îi admir profund.
Respectul şi admiraţia sunt reciproce.
Pare o chestie definitivă.
*
– Nona, când te văd că stai cu tipul ăla de vorbă, mă pufneşte râsul, uneori.
– Păi parcă eraţi prieteni.
– Păi suntem. Dar după ce pleci tu, îi fac cu ochiul şi îl întreb ce ar zice gagica lui dacă l-ar vedea lângă tine.
– N-ar avea ce să zică.
– Eei… E scorpie şi geloasă. Odată, acum ceva timp, eram într-un bar, şi era şi ea cu noi. A trecut o ospătăriţă pe lângă masă, şi noi băieţii ne-am uitat după ea. Şi am auzit un jaaap!… Când m-am întors, gagica lui ăsta îi dăduse o palmă peste ceafă.
Am încremenit. Parcă mi-a aruncat cineva cu o cărămidă în cap.
– Băh… Spune-mi că glumeşti.
– Nu glumesc.
– I-a dat una? În public? Eu când trec pe lângă omul ăsta îmi vine să păşesc în vârful picioarelor, îmi inspiră demnitate şi mă obligă tacit să îl respect.
– Hai, mă, că nu i-a dat să îl omoare, era geloasă…
Am amuţit. Parcă m-a lovit cineva cu o cărămidă direct în gură.
– Ce? Eşti şocată?
– Da. Da, sunt. El n-a avut nicio reacţie?
– Nu. Dar să nu-ţi schimbi impresia despre el. E un om extraordinar. Uite, când am o problemă cu o gagică, el îmi dă sfaturi: Cum să o joc, cum să stau deoparte ca să mă caute ea pe mine, ce să-i spun ca s-o agăţ şi mai tare…
Am îngheţat. Parcă mi-a zidit cineva o tonă de cărămizi pe inimă.
– Ascultă, Ioane, stai să înţeleg. Deci ăsta mănâncă bătaie de la prietena lui şi îţi dă ţie sfaturi despre cum să manipulezi femeile?
– Nu mănâncă, măh, asta s-a întâmplat demult, erau şi ei la început…
…Faza asta m-a rupt. M-am prăbuşit, de la atâtea cărămizi.
– “Erau şi ei la început”? Şi la început, femeia îl lovea?
– Ce vrei, mă, aşa se face, mai dai tu, mai dă ea…
– Băi pulică, unde se face “aşa”?
– Păi eu sunt crescut în Pantelimon.
– Da, Gogule, are sens. Aia e o altă planetă.
– Te-am şocat?
– M-ai spart. Hai să îţi spun ceva. Poveştile de genul ăsta nu se dau în primire la străini, aşa că…
Unu: Te duci TU să îi spui tipului ce mi-ai povestit, ca să n-o fac eu – pentru că omul are dreptul să ştie ce prieteni are.
Doi: Când ai probleme cu fetele, să vii la mine, ca să te fac să înţelegi un lucru elementar: când iubeşti, nu ai voie să faci jocuri, pentru că palmele pe care o să le primeşti nu se văd, dar dor al dracului. Înţelegi?
– Nu.
– Bine. Trei: Şi tu, şi tipul, aveţi nevoie să înţelegeţi sensul cuvântului bumerang.
*
După asemenea discuţii revelatoare, sufletul meu poartă o cămaşă de doliu.
Şi mi se stinge lumina taie curentul.
