Asta e de amar:
Mă supără, oamenii, câteodată, de-mi lasă inima vraişte. Mă dezamăgesc a-dââânc – iar iubirea şi admiraţia ajung să plutească în derivă, ca uleiul rânced – peste apele cele tulburi.
De ieri am un nod în plex, de parcă ţin acolo ghem de şerpi reci.
Deci mă muşc de limbă şi aştept să îmi treacă năduful.
Sunt atât de dezamăgită de o anumită persoană… Femelă…
Nu pot să dau amănunte, sau să o descriu într-un crochiu, căci e cvasi-cunoscută, s-ar putea ca unii dintre voi să o cunoască.
Aşa că mă limitez la a-i administra pe şest o privire ironică (şi în gând un din tot sufletul: Vaco!)…
…Nutrind speranţa că va accepta mustrarea aceasta scrisă – pentru că şi ea, când vrea să-i fluiere pe alţii, scrie.
(Da, femeie din oglindă, la tine mă refer)
*
Asta e de dulce:
M-am întâlnit azi, în şcoală, cu un tip.
Are doi metri, peste suta de kile, e taur, fermecător şi adorabil.
E, între noi, de ani buni, o simpatie reciprocă, clădită pe o temelie de respect.
Eu aveam în mână un păhărel şi bântuiam pe la birouri să cerşesc puţin zahăr.
N-are nimeni zahăr de dat, chitrele dracului, aşa că mi-a dat el, că e ca mine, bun.
I-am mulţumit, mi-a zâmbit cu ochii ăia calzi, aşa că, la plecare, evident, i-am spus:
– Te iubesc!
– Şi eu pe tine!!! Zice el, din tot sufletul.
După care fac trei paşi. Mă întorc şi îi spun, severă:
– Prea târziu!
Pauză două secunde.
Am izbucnit în râs, amândoi, dar într-un râs de ăla, homeric… Iar el, printre hohote, îngaimă:
– E bună, asta! Beton! … Iar momentul de suspans… Deci eşti ceva…
Acum zâmbesc.
E soare afară şi pentru Hopa Nonică pică-n fund şi se ridică.
Pup ochii cititori. 🙂
