Feeling unknown
And you’re all alone?

Click the picture and Listen

↓

Sunt bolnavă.

O să revin când îmi revin.

Pup cititorul-prieten.

I laughed. I kindly smiled.
How thoughtful of him, to protect me, all this time, from his real appearance…

I saw the face and I feel eliberated.
…Finally.

So:

Am primit-o de la un om care mă iubeşte.

“Dar zâmbeşte, Manon… Uite, ăsta-i adevărul despre tine! Aşa eşti!! Ascultă versurile!”

… Zâmbesc, iubitule. 🙂

*

O dedic, mai departe, cititorilor.

… Au trecut, deja, patru ani? …Când?

Mi-e atât de dor de el, de-mi seacă lacrimile.

Adrian Pintea. Unic. Irepetabil.
Nobleţe.
Spirit.
Demnitate.
Lumină.

Ascultă muzica din clip, cititor, cât timp eu îţi voi şopti:
Am cunoscut un om care era dincolo de tot ceea ce este omenesc, cu zâmbet lumină. Un univers întreg sclipea în ochii cei mari de poveste…

Acum patru ani, primeam un telefon care mi-a tăiat sufletul în două… “Nooonaa… Adi al meu se duuuce…”

Ahh… Doamne…

_____________________________________________________

Domnule Profesor,
Vreau să ştiţi că vă iubesc la fel de mult şi că nu m-am schimbat deloc, aşa cum v-am promis.
Nona.

Greena evergreena.

O știu.

O pup în creștet, sau o strâng în brațe.

O citesc. E în top, și are și de ce să fie acolo.

Ea este precum scrie, nu se dă altfel.

Face parte din categoria aia de bloggeri autentici – care se dezvăluie, pe net, nu se acoperă cu zahàruri neverificabile.

M-a rupt, cu ceea ce ascunde grina, azi, printre litere.

Am urât, urăsc și voi urî bărbații lași

Mă loviși direct în plex, grin.
Deci mulțumesc pentru că și te iubesc de-fi-ni-tiv!

Mă ustură ochii.
De la nesomnul de azi noapte.
De la căldura ucigașă de azi.

…De la plâns, de fapt.

*

Eram în culise. Pe scenă, se desfășura Gala.
Îi ajutam pe copii să dea premiile. Voi stați pe scenă, mami, iar eu fac pachețelele.

N-am vrut să aflu de dinainte cine ia premiu. Îi iubesc pe toți și punct.

Când se strigau nominalizații, îi întrebam pe ai mei: Cine o lua?

Deci eram în culise. Premiile se sfârșiseră.
Pe scenă urcă Rectorul. Se îndreaptă spre microfon și se adresează sălii pline:
Voi acorda un premiu foarte important. Premiul Rectorului. De fapt, nu e premiul meu, ci al vostru…

Diana mă întreabă: Cui îl dă?
Mă uit la masa goală și mă taie la inimă, doamne, am uitat un premiu? Nu sunt toate obiectele aici?
… Și aud, ca prin ceață: …Se acordă directorului studioului de teatru, Nona Oprișan.

Am încremenit, de șoc.
Am urcat scările, cu lacrimile în beregată, uitându-mă în ochii rectorului cu privirea de salvați-mă.
Parcă mă frânsesem pe dinăuntru și mergeam în relanti, tremurătoare.
Am bălmăjit un mulțumesc, cu pieptul zguduit de suspine pe care încercam să le opresc.
M-am întors spre sală, și am văzut, cu ochii împăienjeniți, copiii – care mă aplaudau.
Cei de pe scenă mi-au umplut brațele de flori roșii și m-au îmbrățișat…
Eu aș fi vrut să fiu demnă, dar deja suspinam ca un om fără aer.
Nu puteam vorbi.
Dar simțeam nevoia să comunic.
Cu ce?
Mi-am pus mâinile la buze și le-am trimis pupic celor din sală.
Apoi, mută, am șoptit un fără sunet:  V ă      i u b e ș t e      m a m i.
Și m-am întors în culise, cu genunchii moi de emoții, sufletul copleșit și onorat, inima – praf și machiajul, varză.

*

Mă ustură ochii.
… De la plânsul cel bun.

Contează. Să simți. Că ești. Iubit.