Mă ustură ochii.
De la nesomnul de azi noapte.
De la căldura ucigașă de azi.
…De la plâns, de fapt.
*
Eram în culise. Pe scenă, se desfășura Gala.
Îi ajutam pe copii să dea premiile. Voi stați pe scenă, mami, iar eu fac pachețelele.
N-am vrut să aflu de dinainte cine ia premiu. Îi iubesc pe toți și punct.
Când se strigau nominalizații, îi întrebam pe ai mei: Cine o lua?
Deci eram în culise. Premiile se sfârșiseră.
Pe scenă urcă Rectorul. Se îndreaptă spre microfon și se adresează sălii pline:
Voi acorda un premiu foarte important. Premiul Rectorului. De fapt, nu e premiul meu, ci al vostru…
Diana mă întreabă: Cui îl dă?
Mă uit la masa goală și mă taie la inimă, doamne, am uitat un premiu? Nu sunt toate obiectele aici?
… Și aud, ca prin ceață: …Se acordă directorului studioului de teatru, Nona Oprișan.
Am încremenit, de șoc.
Am urcat scările, cu lacrimile în beregată, uitându-mă în ochii rectorului cu privirea de salvați-mă.
Parcă mă frânsesem pe dinăuntru și mergeam în relanti, tremurătoare.
Am bălmăjit un mulțumesc, cu pieptul zguduit de suspine pe care încercam să le opresc.
M-am întors spre sală, și am văzut, cu ochii împăienjeniți, copiii – care mă aplaudau.
Cei de pe scenă mi-au umplut brațele de flori roșii și m-au îmbrățișat…
Eu aș fi vrut să fiu demnă, dar deja suspinam ca un om fără aer.
Nu puteam vorbi.
Dar simțeam nevoia să comunic.
Cu ce?
Mi-am pus mâinile la buze și le-am trimis pupic celor din sală.
Apoi, mută, am șoptit un fără sunet: V ă i u b e ș t e m a m i.
Și m-am întors în culise, cu genunchii moi de emoții, sufletul copleșit și onorat, inima – praf și machiajul, varză.
*
Mă ustură ochii.
… De la plânsul cel bun.
Contează. Să simți. Că ești. Iubit.
