Eşti artist, eşti nebun.
Asta auzim. Frecvent.
*
Aseară, după spectacolul cel minunat, strângeam recuzita, când sună telefonul.
Era un student masterand. Avea vocea sugrumată.
– Alo, doamna Nona, sunt la Sala Atelier şi un domn necunoscut a venit aici, m-a înjurat şi a încercat să mă lovească.
– Vin acum.
Le spun, din mers, lui G. şi lui Alex, haideţi cu mine, e unu’ care vrea să-l bată pe Dani.
Alergăm într-un suflet.
Necunoscutul se dovedeşte a fi nenea ăla bătrân care face parte din echipa de curăţenie cu care avem contract.
De regulă, e politicos. A fost şofer, pe vremuri, şi are aspect de dinozaur ceauşist scos la pensie forţat.
Nu mă pot înţelege cu el, e furibund şi incoerent, are ochii tulburi şi bombăne ceva de chei, că nu erau cheile.
Încerc să îi spun că, şi de această dată, a venit prea devreme, suntem în plină Gală şi curăţenia se face, conform contractului, de dimineaţă. Mai mult, îl rog să aibă grijă la atitudine.
Nu mă pot înţelege cu el.
Îmi aruncă, turbat, cheile şi ce mai avea în mână, direct în faţă.
Mă feresc la timp şi îi spun:
– Vă rog să părăsiţi clădirea. Începând de astăzi nu mai avem nevoie de serviciile dumneavoastră. Nu suntem pe maidan!
…Moment în care sare la mine să mă lovească. (!!!???!!)
G. are prezenţa de spirit (plus agilitatea vârstei) şi îl imobilizează. Apoi studenţii îl împing spre ieşire.
*
Aşa… Cu ce începusem articolul?
Aha.
Cu faptul că noi suntem nebuni.
Asta auzim. Frecvent.
