Ziua a început “bine”.
Ne-am cam rătăcit, căutând în stațiunea aia hotelul “Shine”, la care Maria făcuse rezervări online (căci arăta într-un mare fel).
L-am găsit, după drumuri du-te vino când în Olimp, când în Jupiter. Era la mijloc.
Refuzaserăm, deja, alte oferte, deși eram cu nervii la pământ, a dracu de stradă a trandafirilor, că se întinde pe trei stațiuni!!!
Există o logică a lucrurilor, și un instinct de care trebuie să asculți. Dar de aia sunt făcute, și logica, și instinctul, să le dăm cu flit, futu-i!
Boon.
Ajungem, într-un final, taman când sunt radiațiile mai coapte, și avem prima surpriză.
Ca să parcăm, doamna cea rotunjoară cu ochi tulburi, răutăcioși, ne ghidează printr-un câmp denivelat care duce în laterala hotelului.
Mașina rabdă umilința cu stoicism, călcând în gropi cu grijă și simț de responsabilitate.
Îmi trece prin cap bă, dacă plouă, cum mai ieșim noi de aici?
Dar pasez gândul la gunoi.
Hotelul arată bine. Cotat la patru stele. E făcut cu bun gust.
Doamna cu privire de vulpe și voce de om căruia i se calcă proprietatea sugerează să plătim la început.
O înțeleg. Și Maria, și eu, probabil că arătăm de parcă am fugit din pușcărie cu mașina garnizoanei.
Sau poate că doamna e o cretină.
Pasez gândul la gunoi. Am venit să ne relaxăm.
Camera costă 100 de euro.
Contrar reclamei de pe booking.com, la “Shine” nu poți plăti cu cardul, așa că dăm banii cash.
“Toate camerele sunt dotate cu minibar, linie telefonica, televizor, cablu TV, internet, aer conditionat.”
“Minibar” se traduce, la acest hotel, aşa: frigider scos din priză, gol.
– Aveți wireless, da? – O mănâncă limba pe Maria, căreia îi citesc în ochi antipatia față de iritata gazdă.
– Nu avem, punem azi.
Madam oftează, definitiv indispusă – și ridică tonul: Dacă vreți neapărat, vă dau stick-ul meu.
– Nu, mulțumim, noi nu vrem decât ceea ce ați oferit în anunț. Scria, printre altele, wireless. A fost un criteriu pentru care am ales această locație.
Sunt ușor intrigată de atitudinea absolut nefirească a femeii, care se comportă de parcă cerem favoruri. Însă. O trag discret pe Maria deoparte, trecem peste, puiule, n-am mood, hai să punem bagajele în cameră și să plecăm la plajă, dă-l dracu de net…
Camera arată bine. Facem duș rapid și alergăm spre plaja care trebuia să fie la 300 de metri. (Îmi vedeți bășica asta de la picior? Nu m-a omorât insolația, ci drumul…)
Pe la șapte seara, ne întoarcem la hotel, trecem pe sub privirea de vultur hămesit a patroanei multifuncționale, urcăm în cameră, facem duș și bârfim “camera cu view” în care suntem cazate, nu dau detalii, o să pun poză, să admirați și voi priveliștea.
Maria remarcă, oftând, că lucrurile de pe booking.com nu prea au legătură cu realitatea, însă o temperez. Am venit să ne relaxăm, știm cum e la români…
Aruncăm, deci, gândurile negative la coș.
Vreau să pun laptopul în priză. Prizele sunt butaforii. Puse pe tapet, să dea bine. Nefuncționale.
Merg la baie, să verific priza de acolo. Și evit în ultimul moment să-mi rup gâtul . Toată apa din cabina de duș cea șmecheră (a cărei instalație de hidromasaj cu radio incorporat ne-a luat ochii de la început) s-a scurs pe gresie.
Am o primă vagă senzație că în curând nu voi mai putea să arunc gândurile de nemulțumire la coș…
Cobor și încerc să discut omenește cu patroana-recepționeră.
O invit să vadă prizele și trec, iarăși, cu vederea, tonul ei sictirit. O asigur că nu vrem scandal, ci doar rezolvarea problemelor… Am plătit, totuși, o cameră de patru stele, nu un cort în mijlocul câmpului.
N-am cu cine să mă înțeleg. Aproape furibundă (deși nu din vina noastră aparențele n-au legătură cu realitatea) și cu ton de condamnare la moarte, ne propune gingaș ca o mitralieră să ne dea altă cameră, căci numai asta are probleme (cee?)
Eu cedasem.
Maria zice: NU. Vrem banii și plecăm de aici.
– Binee!!!!! Vă dau banii înapoi!!!
Încă șocate de comportamentul de grotă al madamei, strângem bagajele. Eu cobor în hol, să o chem pe isterică să verifice camera și să se asigure că infractoarele n-au mâncat vreun prosop de baie, de foame.
O întâlnesc la parter. Răzgândită. Mă strivește cu dispreț:
– Nu vă dau toți banii!!! Eu v-am propus să vă mut în altă cameră, așa-i legea.
O privesc rece și îi spun calm, politicos, încercând să nu îmi ruinez ziua de tot:
– Perfect. O să chem poliția, pentru a constata și ceea ce ați spus că oferiți, și condițiile în care ne-ați cazat, și prețul pe care l-am plătit aprioric.
Cedează forțat, de parcă aș fi o miloagă:
– Bine, vă dau banii, și o să anulez factura. Așa ceva nu se face, puteați să vă mutați în altă cameră!!!!
Atât mi-a fost. Stăteam într-o supapă. Care a explodat. Erau, în zonă, alți doi turiști nevinovați, de care nu am ținut cont când am bubuit:
– Nu se face? De când am venit vă comportați de parcă am fi vrut să fugim cu hotelul în spate! Atitudinea dumneavoastră este absolut mizerabilă! N-aveți pic de respect pentru client!! Ați ridicat tonul din prima clipă, de parcă stăteam pe gratis și vă puneam să ne ștergeți pantofii!!! Vrem banii și plecăm imediat!
Îmi returenază banii cu aerul că i-am violat buzunarul, verifică ostentativ camera și îmi strecoară un serpentic:
– Plecați și să nu vă mai prind pe aici!
…La care am rămas mască.
România este plină de loaze. De rebuturi. De aceea nu mă mai miră că un asemenea specimen are ditamai hotelul. Nu vreau să mă gândesc la clasicele “ce a îngropat sub prispă” madama sau la “peste ce a călcat”. Treaba ei.
Însă noi, ceilalți, oamenii de bun simț, nu trebuie să ne lăsăm intimidați. Never!
Revin la istorisire.
Părăsim hotelul, scoatem cu grijă mașina din gropile denivelate ale “parcării” și ne oprim să fumăm o țigară.
Realizăm că am plecat fără ca matracuca să ne fi anulat factura. Rezervarea online este încă valabilă. Dacă spune că am stat trei zile și că am fugit fără să plătim? Dacă retrage banii pentru rezervare? Ce facem?
…Eram la mare. Veniserăm să se relaxăm, și iată-ne, două femei singure, în mașină, înfricoșate de gândul că dacă ne întoarcem după factura anulată, cine știe ce ni se poate întâmpla…”Să nu vă mai prind pe aici!”… Să mergem la poliție?
Tăcute, pornim la drum, nu știm unde, să căutăm o altă cameră, să cerem ajutor… Cuiva… Cui?
Văd în fața noastră o mașină de poliție.
Îi spun Mariei:
-Dă flash-uri!
Maria se conformeazaă. Printr-o ciudată ironie a soartei, ea e cuminte, acum, iar eu – războinică.
– Maria, polițiștii din mașină nu au unde să oprească, e drum național, trafic… Mergi după ei!
Ne ținem în coada mașinii de poliție până când aceasta oprește pe o străduță.
Cobor.
Când mă apropii de geamul lor, am, deja, energia aceea, a mea. Zâmbesc.
– Mă scuzați pentru că v-am urmărit ca pe niște infractori…
Polițiștii zâmbesc și ei.
– Puteți coborî puțin, vă rog? Avem nevoie de ajutor…
Zece minute mai târziu, mașina noastră și cea a poliției parcau în fața hotelului “Shine”.
Maria a intrat singură, s-a dus la recepție și i-a cerut ferm, ghiolbancei tremurânde, dovada că am făcut check out-ul.
– Vreau și copie, vă rog.
Matracuca era mută și transparentă ca o piftie.
Închei aici jurnalul de front, cu mulțumiri pentru polițiștii din Mangalia și, mai ales, cu urarea transmisă subliminal unei ființe cu păr ars de gălbeneala peroxidului, plină de bani și goală de caracter:
Madam, “Shine” and Die!
*
drumul spre iad e placat cu teren virgin de patru stele
.
.
.
.
.
o mică groapă pentru mașină, un pas mare spre libertate
.
.
.
.
.
cameră cu vedere la bare
