Jurnalul lui Manon.

În mod normal, m-ar încerca o stare metafizică. Primăvară, triluri, chestii, amor…
Neah. Mă uit la cicatrici şi-mi ies la numărătoare prea multe.

Sau ar trebui să ies la vreo terasă, cu un grup de oameni. Ei să zică doamne-ajută că suntem departe de Japonia, iar eu să le spun, sfredelindu-i în pupilă: Mă, Terra este foarte mică… Ce se scurge din centrala aia… o să ajungă şi la noi…
N-am stare de polemici retorice.

Adevărul este că…
Mă ascund de jurnal. Înainte era invers.
Am întâlnit răul, şi respirăm acelaşi aer. Ştiţi cum e.
Mă protejez, deocamdată.
Îmi trebuie forţă, pentru a-l neutraliza.
Am nevoie de toată energia bună pe care o transmit oamenii-oameni. Tăcând.

Uşi Deschise la UNATC.

Trei zile: vineri, sâmbătă, duminică.

Programul complet este aici: Site-ul UNATC (dă click pe Uşi Deschise 2011)

Hai!

O să fiu prin zonă, dacă vă întâlnesc, vă pup în direct!

🙂

Azi am fost la shopping.

*

– N-am!
– Cum adică n-ai?
– Am, dar dacă o dau, mi-o strică ăștia!

Recunoașteți, desigur, formula de mai sus. Meseriașul român nu împrumută colegilor sculele insituției. Și le asumă. Devin bunuri personale.
Sunt ale lui.

*
Trebuia să se monteze pe perete o oglindă enormă. Zace acum, săraca, rezemată trist de zid, fisurată pe diagonală.
– S-a spart, doamnă.
– Înțeleg. Deși am precizat că e grea și că trebuie să fie asigurată pe spate, s-a spart.  S-a supărat și s-a dat singură de pământ, a protest. Propun să îi scurtăm suferința și să o tăiem în bucăți mai mici, pentru mesele de machiaj. Știe cineva să taie oglinzi?
– Da.
– Perfect.
– N-are diamant.
– Să împrumute.
– N-are nimeni, și cine are, nu-l dă. Că cică i s-a furat.
– Aha…

*
– Dă-ne, măh, și nouă, o cheie, că nu putem desface decorul, e priponit cu șuruburi.
– N-am decât una.
– Gizăs… Auzi, dar unde e patentul meu?
– E la mine, l-am luat din greșeală.
– A. Din greșeală. În chineză se numește cleptomanie.

*
– Poți să-mi dai și mie șurubelnița electrică, să monteze copiii mai repede podeaua?
– Nu merge.
– Păi ieri mergea.
– Nu mai e bună, “mi-a” stricat-o ăia.

*

M-am enervat. Am protestat în gând.
…Așa că azi am fost la shopping. La bricolaj.
Șurubelniță electrică, diamant, chei de strâns și desfăcut piulițe…

– Alo, tată?
– Da, tată…
– Am cumpărat pentru Studio șurubelniță electrică, și nu înțeleg care dracu e “mandrina”…
– Păi de ce ai cumpărat, tată? Am, acasă, două.
– Da… De parcă mi le-ai fi dat, dacă ți le ceream…

…Și tata e meseriaș. Are casa plină de scule. Nu dă nimic.

*

Măăi… Îmi trece prin minte un gând drăcos, pe care îl priponesc în jurnal ca mărturisire păcătoasă…
Mi-ar plăcea ca mâine (hihihi!)… Să mă flutur prin ateliere, fudulă, cu sculele la teșcherea…
…Și să spun, absolut niznai:
– Am luat scule. Cine are nevoie… SĂ ÎȘI CUMPERE!

…Deci azi am fost la shopping și manifest un sentiment de zgârceală, ca fiică de meseriaș ce mă aflu… 😉

Există un singur loc, în lumea asta mare, care mă atrage dintotdeauna, care mă fascinează.

Există un singur loc în care aș vrea să ajung.  Dacă aș putea.

Marele Canion. Aici.

Foarte probabil că n-o să se întâmple.

Dacă ajungeți voi, să-mi povestiți și mie cum e.
Să privești oceanul fără apă.
Să auzi că nu bate vântul.
… Și cum e să pășești pe transparență.

Melodia din clip… Așa simt eu dorul.

M-am înțelepțit, fi-mi-ar bătrănețea de râs!

Uite, să dau un exemplu:
Să luăm, de pildă, acest șarpe de om…
Sexul: Femel.
Ca apariție: Fugiți!
Cacaracter: Iadul, cu tăciuni, fitile și bombe artizanale.

Boon.

Mărturisire amară: N-am întâlnit în viața mea atâta urâțenie fizică perfect combinată cu răul cel mai pur. …Spoite cu o mieuneală cvasi-guduroasă.

Prima dată nu știam de ce mi se îndoaie ficatul.

A doua oară mi-a dat-o la ficat. Urât. Apoi, dându-și seama că a greșit flagrant, și-a cerut scuze, sec.

Îmi pare rău s-o spun, dar în momentul ăla am avut în minte o imagine cu mine și cu reptila. În care. O împușc. În gură. Scurt.

…Dar, după umilința gravă, după scuzele cele seci… Am zâmbit.

Căci.

Am realizat că nu pot fi altfel decât bună, cu maleficii.

…M-am înțelepțit, fi-mi-ar bătrănețea de plâns! 🙁

M-am ridicat, mi-am luat ciocanul și i-am spus regizorului: Poți avea decor fabulos, lumini de ambianță minunate, dar, ține minte, singurii care strălucesc și dau viață lucrurilor moarte sunt oamenii. Dacă nu ai grijă de ei, degeaba trăiești.
Și am plecat.

A doua zi, a venit la mine.
– Ți-am adus o floare.
– Mă gândeam eu că așa o să faci…Voiam, acum o jumătate de oră, să îți dau un sms cu: “Nici să nu te gândești!”

“Floarea” era un cactus. Erau, de fapt, doi cactuși – altoiți în așa fel încât imaginea plantei era reprezentată de un falus.
– Jenant, puiule… Mi-ai adus un pulete?
– E o floare… Mie mi se pare drăguță.

…Complicat. El știe că eu am simțul umorului. …Lui îi lipsește cel al penibilului.

*

Înainte de un spectacol, mă abordează mama unui scenograf.
(Mi-a produs o impresie plăcută de când am văzut-o prima dată, e o femeie cu prestanță și cu ochi de suflet cald.)
– Mă scuzați, îmi zice, dumneavoastră cine sunteți?
– Sunt Nona O. Și adaug, zâmbind, că nu pot spune funcția, căci nu cred in ea, dar, doamnă, sunt mama adoptivă a copiilor de aici.

I se fac ochii mari.
– Nona? Tuu ești Nona?
Îmi ține mâna în mâna ei, iar eu rămân interzisă.
– Da, eu sunt…
– Te iubesc, Nona, de patru ani.
Chiar așa mi-a zis.
– Vă mulțumesc… Dar pentru ce?
– Acum patru ani, fiul meu a intrat pe forumul UNATC… Și ai vorbit cu el… Și îmi arăta și mie ce îi răspundeai… Cu cât suflet… Să creadă în el… Și acum, iată, ne-am întâlnit…
– Mă copleșiți, îi zic, și am ochii plini de lacrimi, și nod în gât, de atâta bucurie că o mamă mi-a spus că mă iubește… Și a făcut-o în felul ăla spontan, care îmi e caracteristic mie… Direct. …Din inimă.

La sfârșitul spectacolului, îmi dăruiește o frezie cu parfum delicat…

…Simplu. Două femei care nu se știau… S-au recunoscut.

*

Florile pe care le dăruiesc oamenii îi reprezintă pe ei, nu pe destinatari.

Românul e pansiv. Are filosofii din alea, ţepene – legate, în general, de animale: oaia, capra, pisica.
Adică integrarea în absolut şi resemnarea la vederea toporului prieten, invidia pe faptul că “ăla are şi eu nu” şi, evident, “nu sunt eu de vină, şefu’, ci Dorel”.

Dar mai e una...

*
De trei luni aştept să mi se aducă două aparate de apă, pentru sălile de spectacol. Toţi ridică din umeri.
Azi mă întâlnesc cu cineva, care-şi făcea de lucru prin zonă.
– Aştept şi eu aparatele alea…
– Sună-l şi tu pe X.
*
– Alo, X?
– Da.
– Aştept două aparate de apă. Ştii ceva?
– Păi mă Nona, au venit… Dar nimeni nu mi-a zis nimic, aşa că… Unul l-am pus la mine, iar pe celălalt l-am dat la un birou.
– Aha. O fi fost o neînţelegere. Sunt ale Studioului.
– Păi şi eu ce vină am?
– Niciuna. Dă-mi-le.
Brusc, detectez alură de doliu. Vocea i se face grea şi definitivă.
– Păi dacă nu mi-a zis nimeni… Acum le-am pus aici.
– Înţeleg, puiule. Numai că ele nu au aterizat din spaţiu, ca fluturaşii de campanie. Le-a comandat cineva. EU.

*
Deci cea de-a patra filosofie românească se traduce prin “l-am găsit, al meu să fie, nu întreb, ci merg pe brânci”. Asta n-are animal predefinit.

*
Mi-am recuperat aparatele.
Mâine o să-mi vină comanda de dispensere profi pentru toaletele spectatorilor.
O s-o pândesc, pe principiul “leoaica”… 😉
… Şi, molipsită de filosofii,  mă întreb, naiv, dacă românii cred în: “Calitatea e mai ieftină”.

Vă pup pe ochi. Pe ochii voştri cei frumoşi. Cei veseli, cei ghiduşi, cei înnoraţi, uneori.

Şi vă doresc tot ce-mi doresc şi mie:  zâmbet mult şi iubire împărtăşită.
Iubirea oamenilor, şi a Omului.

La mulţi ani, fetiţe, pentru voi, şi La mulţi ani, băieţi, pentru mamele voastre!

Iuhu!
Mă duc să mă fudulez prin şcoală, de ziua noastră.

Mă îndrăgostisem, la cinșpe ani, lulea. Și eu, și altele.
Obiectul admirației și sursa palpitațiilor noastre juvenile era întruchiparea lui Prince Charming.
Cei mai minunați, senini, ochi albaștri și un zâmbet fermecător. Carismă. Lumină – pe față, în vorbă.
Băiatul acela radia ca soarele, și-mi pârjolea inima.

Foarte probabil să fi crezut că sunt o idoată, la cum mă fâstâceam, când îl vedeam. (Mă fâstâceam că nu puteam să fug.)

În orășelul acela provincial, plin de mutre acre, acest băiat și familia sa păreau extratereștri. Toți patru erau superbi. Buni. Luminoși. Altfel.

Iar el… El era ca un rotund de energie, ți se lipea instant de retină, de suflet… Să menționez că îi plăcea să cânte la chitară? Și cum arăta în momentele alea? Zic să trecem peste, și să punctez doar că simțeam cum mă ia leșin de la genunchi.

L-am iubit, l-am visat, m-am urât pentru că nu sunt frumoasă. Cam vreo trei ani.

Au plecat din oraș, el și familia, și l-am mai văzut, de atunci, doar de vreo trei ori, întâmplător, când își vizita prietenii.
– Ești tot cuminte? Mă întreba.
– Da, îi răspundeam eu, topită și copleșită, încă, de energia bună și de zâmbetul acela, pe care nu l-am mai întâlnit, de atunci, decât în oglindă – trecuseră ceva ani, înțelesesem multe, și mă curățase malaxorul vieții.

…Malaxorul vieții… Mă întreb, de douăzeci de ani încoace, mereu, ce mai face băiatul cel frumos… Cum îi este… Cum arată…
Mi-au rămas intacte admirația și respectul. Și îmi e, uneori, dor. De zâmbetul ghiduș și de sufletul lumină.

*
Ieri eram pe Facebook, bântuiam prin pagina unei tipe cu care sunt, evident, prietenă, dar pe care n-o cunosc.
Și văd.
În lista ei.
Numele lui.
Și simt că îmi leșină genunchii.
Dau click pe poze.
Lumina.
Zâmbetul.
Ochii. …Ochii și mai vii, acum, căci are așezat, pe piept, un bebe cât o păpușă, care face nani.

Îi las mesaj: Deci tu… …Te îmbrățișez cu toată bucuria regăsirii.

Simt, azi, în piept, o emoție copleșitoare, căci îmi răspunde: Nu cred… Nu-mi vine să cred… Sună-mă, te rog.

*
Mi s-a întors acasă – în inima asta pustie – o frântură de lumină vremelnic rătăcită.
Așa iubesc eu. Altfel.

Așteptam începerea spectacolului, și o văd pe aia mică defilând prin zonă cu o pungă.
– Ce ai acolo?
– Pogăcei. Vrei?
– Vreau, mulțumesc.

Și mănânc, și eu, și alții, rotunjimile alea de cocă. Alții, cu poftă. Eu, cu doamne-ajută-n gând.
– Măh, zic, găluștile astea au chimen, iaik! Mi se înțepeniseră printre dinți semințele alea cărora le detest gustul.
Ceilalți mă ignoră, căci sunt prea ocupați cu savuratul gogoloaielor.

Mă uit la a mică. Îmi pare că ea ronțăie o sărățea.
…Și îmi iese din gură, fără să gândesc, asta:
– Aia are himen?
A mică pufnește în râs:  Ăăă… “himen”, Nona?

Într-o fracțiune de secundă îmi dau, în gând, un pumn în meclă, încerc o psihanaliză pentru a-mi explica de ce am pocit cuvântul, ba, chiar, îl și implor pe tata Freud să mă dumirească.
Nicio șansă.

Încerc s-o redresez (întrebându-mă, în paralel, dacă am loc să mă pitesc sub gradenă):
– Eei… “himen”… Am pronunțat “c”-ul în gând (și-n sinea mea, vaco, e un grup de litere, nu le poți despărți!)

A mică zâmbește, iar mie mi se pleoștesc urechile, ca la căței.

Refuz să analizez actul ratat, și nu  cer răspuns nici de la cititori…
… Căci, dacă aș fi în locul vostru, aș răspunde la fel.