Jurnalul lui Manon.

Alex: – Sărumâna, ce mai faceţi?
Nona: – Pe la şcoală.
Alex: – Voiam să vă întreb… Cine moderează forumul nostru de la păpuşi?
Nona: – Tu.
Alex: – Cum adică eu?
Nona: – Aşa. Treci la treabă!
Alex: – LOL! A fost cel mai scurt interviu din viaţa mea.
Nona: – Aşa. 🙂
Alex: – Sărumâna, mă simt onorat de responsabilitatea pe care mi-aţi dat-o.

*

Nu i-am dat nimic, şi-a luat-o singur. 😉

Îmi hrănesc sufletul cu ce-mi aruncă, dincolo de rampă, copiii ăştia minunaţi. Un zâmbet, un hohot de râs pufnitor, o melancolie mai mult sau mai puţin lacrimogenă…

Mă mai gândesc, uneori, că-mi trece viaţa.  Pe urmă, uit de ea.

M-au căsăpit toate iubirile trecute, nu vreau nimic acum.

De-aia zic, îmi hrănesc sufletul cu teatru.

…Doar aşa pot să-mi usuc în beci resentimentele.

Sper că aţi înţeles, domnure, nu vreau să vă întâlnesc.

Aseară am demontat decorul, şi m-am târât spre casă, cu gândul la nani.
Aproape că zâmbeam, însă mi-am adus aminte că azi, de dimineaţă, înainte de a monta celălalt decor, trebuie să facem curat în sală, căci sunt confetti pe jos, de la zbenguiala clăuneilor.

…Femeile de serviciu nu lucrează în uikend, deci la faza asta mi-a murit zâmbetul.

Boon, deci voi dormi buştean -îmi zic- şi o să vin şi mai de dimineaţă, să mătur sala aia, ca să nu stârnesc revolte printre cei care, cu ochii cârpiţi, vor căra mesele în scenă.
Toată lumea este în mood-ul de protest. E o chestie generală, aşa, ca un anotimp, i-aş zice primăvară, ca să îmi recapăt zâmbetul ironic.

Revin. Deci am ajuns acasă. M-am culcat şi tocmai îl visam pe G., c-o masă în spate, supărat pe mine, care îmi spunea: O las aici!
Cand a trântit-o de pământ, m-am trezit cu inima pe goană.
… Vecinii de sus veniseră de la filmare şi târau, nu ştiu ce, prin casă. …Le-o fi rămas vreun reflector în plus… Sau voiau să îngroape ceva?… Nu mi-am mai răspuns, am zâmbit cu înţelepciune şi am adormit la loc.

Dimineaţă au început să bată clopotele de biserică. Sâmbăta?
Am mustăcit şi-am fredonat, somnolentă: Pentru cine bat clopotele, Mitică? …Moment în care am sărit din pat: Pentru TINE, madam!

…Am zâmbit, ce dracu să fac? Dacă până şi alarma de uikend a telefonului sună a slujbă de înviere… E clar. N-am voie să adorm.

🙂

listen

and

relax. 😉

Există o problemă, cu majoritarii din naţia asta. Sunt obişnuiţi să strângă tot  (şuturi în cur, sindroame diverse, plusuri, carenţe şi alte etc-uri) şi să le verse, spontan şi pe toate, total inoportun – în locul nepotrivit.

De aceea minoritarii – care cred în zâmbet şi în bun simţ, au, uneori, nisip între dinţi.

*

Further Comments are, evident… Off . Şi aoleu. 🙁

Bună, Anca, ce faci?
Mă bucur că ai trecut pe aici.

🙂

(Faceți abstracție, momentan, de titlul articolului)

Vreo două trei tristeți prin zonă… Mi-au ajuns la urechi, șoaptele lor… Nu cred toți în ziua îndrăgostiților, dar când ai inima pârjolită parcă te seacă să vezi zâmbete în curți străine, iar în ograda ta, jelanie.

Trece, ea, jelania, nu ține la infinit.

Toate trec.

V-aș spune, ca de obicei, doar: Să nu fiți răi, orice s-ar întâmpla, să nu fiți răi cu cei care vă provoacă suferință…

Dar plusez:

…Pentru că… Cine plânge la urmă, plânge mai rău. (Abia acum vă invit să citiți titlul.)

Deci abia la ora cinci seara am realizat că azi e ziua îndrăgostiţilor? Cât de moartă pot fi!?
Sunt atât de izolată de iubire încât nici n-o mai recunosc, în jur. Ca s-o spun pe-a dreaptă, nici nu mai privesc în jur.

Anul trecut uram, politicos, îndrăgostiţilor un: “Iubiţi-vă, bă, că viaţa-i scurtă şi n-avem nevoie de pretexte!”

Anul acesta V. Day e pretext pentru a saluta, la fel de politicos, cititorii: “Măh, vă pup în frunţi!”

…Şi-atât.

Dar ăla nu avea buzunare că tricoul era lung și acoperea pantalonii la buzunare, mie mi s-a făcut rău de la stomac, mă rodea o presimțire, mi-a zis și aia care dă în bobi că anul ăsta ori cade Nuțu la pârnaie iar ori mă otrăvește Luci ca să facă copii în liniște cu banii pe care îi pun deoparte să divorțez, unul moare sigur…

Azi am văzut Furtuna lui V.I. Frunză.
… Și, de două ore, mă bâlbâi pe mute. Aș scrie mult, dar mi se bâlbâie și degetele.

Mi-amintesc așa: am ieșit din sala de spectacol, am coborât (?) parcă, niște trepte, m-am dus la garderobă să îmi recuperez haina… Și atunci am realizat că aveam întins, pe toată fața, un zâmbet de ăla, tâmp… Rămăsesem zâmbind.

Patru actori. Un univers plin de universuri.

Performanță – scriu eu aici, ca să nu mă bâlbâi în explicații, căci nu le am.

Și mai scriu așa: Sorin Miron. M-a spulberat.