Voi aveți chef de vorbă?
*
Eu sunt la faza în care stau pitită.
Am frig în inimă și nu mișc, pe cuvânt, niciun deget pentru a mă încălzi.
Stau așa, în amorțeală.
Amorțeala e bună, după o maaare oboseală.
N-am chef să-mi mai împing sufletul pe scări, în sus. Îl las cuminte, să se mai înzdrăvenească.
Așa mi-e bine.
Îi simt și pe alții, din jurul meu, la fel.
Hibernăm și ne mai pipăim cu antenele, prin întuneric de eter, pentru a ne asigura că, la trezire, suntem tot acolo.
E bine.
ok, recunosc. nu am chef de omenire. sunt deprimata. sarbatorile, zapada, mocirleala, oamenii poleiti si goi inauntru ma doboara. deci, aaaaaaaaaaaaaaaaaaaaa. ma inchid in casa si in mine. poate trece?
si eu la fel sunt.
trece, trece… si io simt la fel. (o fi si de la luna plina de afara…)
pup.
Mami, îmi e frig, de câteva zile am ajuns să tremur chiar acasă, unde am căldură, îmi curge nasul… Am nițel chef de vorbă, recunosc, putem vorbi multe. Am sufletul trist, se profilează un Crăciun dureros, mai dureros decât cel de anul trecut, când măcar… Nu e vorba numai de mine, este vorba și de lumea din jurul meu, de oameni, de sufletul lor. Ai simțit vreodată nevoia să îți iei câmpii și să trăiești în vârful muntelui sau în pădure, să nu mai vezi să nu mai auzi? Ei bine, asta am ajuns să simt eu cu puțin timp în urmă. Însă îmi amintesc că oamenii îmi pot fi și dragi. Da, tremur când văd ochii lor indiferenți, când trec pe lângă ei pe stradă, indiferenți la semeni, la lumea din jur, am așa un frison, dar, surprinzător, câte unul, măcar o dată pe săptămână, arată lumină și asta mă încălzește puțin și îmi dă speranță. Îmi dă speranță că, dacă am fi câțiva dintre noi gata să luptăm cu frigul din inimile celor din jur, ar înceta în sfârșit marea iarnă și am vedea dulcii ghiocei ai primăverii…
da, inteleg.
dragule, eu sunt la faza in care fug. la faza in care stau amortita. poate ca si cei la care te referi tu sunt tot nonuți manonici care au obosit. lasa-i sa se odihneasca. eu asa o sa fac. nu poti avea putere la infinit.
Nu știu cât voi putea gusta din bucuria sfintei sărbători a Crăciunului anul acesta, nu știu cât mă vor bucura eventualele cadouri, că nu cred că mai am bucuria aceea a copilului care găsește dimineața sub brad jucăriile și dulciurile lăsate de Moșul. Darurile nu mă vor bucura, cred. Însă mi-ar aduce măcar puțină lumină dacă voi vedea că mi-au fost date cu drag, dacă voi vedea asta în ochii persoanei. Of, mami, de ai știi, noi ne asemănăm la ceva ce probabil nu te aștepți, ceva ce nu cred că ar fi bine să pun aici la comentarii. Nu știu dacă eu voi avea inima atât de mare sau atât de puternică să reziste acel sentiment cât a rezistat la tine. De acest ceva ține pricină de întristare mare ce planează asupra praznicului Crăciunului. Să știi că am ajuns să sper că nu voi ajunge unul din copii care joacă la tine studiu. Da, am ajuns să doresc că, vorba ta, îmi voi îngropa visul artistic definitiv, pentru a avea altceva, altceva mult mai prețios pentru mine. Iar dacă voi ajunge unul din copii pentru care tu depui sudoare la studio, înseamnă că am pierdut acel lucru și perspectiva acestei pierderi, care acum îmi pare destul de posibilă, nu mă lasă să mă bucur de sfântul Crăciun. Îmi vine să îți cer să spui o mică rugăciune pentru mine, în taină, fără să spui asta nimănui. Dacă tu simți asta și o vei face, cred că voi ajunge să o simt și eu…
daca voi simti sa ma rog, o voi face. sunt amortita, si stau asa. deocamdata. m-am incuiat.
O sursă de durere surdă, așa, este distrugerea unor străzi dragi mie, ale copilăriei mele din București, anume Buzești și Berzei. Primăria vrea, chipurile, să construiască o magistrală nord-sud, însă pesemne vrea o cale de acess rapidă și facilă între Palatul Parlamentului și Palatul Victoriei. Acum câteva luni m-am plimbat ultima dată în liniște pe sub arborii seculari de la Berzei și sorbind din ochi casele vechi, de pe vremea lui nenea Iancu, am trecut pe lângă piața Matache, bazar care nu respecta întru totul normele de igienă, dar care mustea de viață, am oftat pe lângă clădirea unui vechi teatru aflat în ruină… Astea pentru ultima dată în liniște. Acum arborii stingheri sunt înconjurați de șantier, vor ajunge să fie între două benzi de circulație, piața Matache va dispărea, cel puțin partea ei veche, istorică, iar ruinele clădirii unde a fost teatrul vor dispărea și ele. Anul trecut încă se vedeau în spate culisele în ruină, chiar dacă sala propriu-zisă era prăbușită. Am fost azi, nici astea nu mai erau în picioare, numai un zid exterior. Din hotelul Marna de lângă fusese demolat un sfert deja. Cu o săptămână în urmă am fost la intersecția Berzei cu Știrbei Vodă, începuse demolarea acelui sector. Mă gândesc la săracii oameni, aruncați din căminele lor cu preaviz de câteva zile. Cămine ale căror ziduri erau impregnate de amintirile lor, de viața lor, de sufletul lor. Acele ziduri adăpostiseră în nopțile geroase de iarnă sau caniculare de vară gânduri, frământări, doruri, iubiri, iar pe acolo va fi carosabil. La fel cum va ajunge locul casei lui Mihai Eminescu, de pe Buzești, unde inima lui suspina după Veronica Micle. Mă întreb de ce acestea, de ce ni se fură trecutul, identitatea noastră, poate unii vor să uităm cine suntem, să pierdem identitatea noastră. Nepăsare? Poate. Sau crimă cu premeditare? Eu nu știu. Dar parcă la fel cum se face cu străzile și cu casele vechi, la fel se procedează și cu inimile și sufletele noastre.
http://foto.amosnews.ro/displayimage.php?pid=2341&fullsize=1
http://www.observatorulurban.ro/assets/galleries/243/stirbeidemolare.jpg
da. am vazut pozele…da. nu imi mai zice. mai bine nu intrebam. nu pot duce.
Aaaa, nu neaparat, dar depinde. Cu Ana am avut chef aseara, dar azi m-am inchis in camera mea cu filme si ceaiuri. Cred ca e o perioada de time off… e ultima luna din an, am obosit 🙂
corect.
“e ultima luna din an, am obosit” da. si eu.
Intr-un fel, uneori. Numai ca in perioada asta am o inclinatie spre a imi plange de mila… asa ca evit sa vorbesc prea mult, sa nu incarc negativ persoana din fata mea.
De fapt… cred ca depinde de subiect.
Si de persoana cu care discut.
… ce sa mai… sunt aici, nu? 🙂
da, si eu, la fel… de aia am aruncat pisica in gradina voastra… sa nu ma apuc eu sa patetizez prin zona, in timp ce altii danseaza in jurul bradutului, fericiti…
da, uite, tot ne intalniram, si ma bucur de voi.
va pup, cu drag, din suflet!
REVIN.
As cam manca sorici de porc. Si slaninuta afumata, cu branza telemea si cu o ceapa verde. (Acum i-am oripilat de tot si pe dragii mei prieteni vegetarieni)
:- P
Vaaai Nona, regret ca ai oripilat vegetarienii, problema e ca mi-ai facut o poftaaaaa 😆
(stiu, Dara, ma bazam pe tine) :-))
Nu. In sensul cel mai propriu; nici n-am chef sa deschid gura. Bine ca s-au inventat sms-urile, mailul, mesajele, comenturile scrise si tot asa…
E frig si uneori mai ingheata si sufletul, de-asta mai are si el nevoie de tacere.
Da, ingheata. Dar de la a l t f e l de frig.
Ok. M-ai prins!
Recunoasc imi place soriciul. Da, da, bine! Mentionez si porcariile.
Nu-mi place iarna.
Dar, am reusit, pe parcursul anilor, sa dezvolt un adevarat know-how de a petrece Sarbatorile singura.
Una peste alta, decat sa stau langa cine nu trebuie, sa-mi ruineze magia perioadei prin gesturi mici si necugetate, mai bine by myself. Nu ma oripilez, nu-mi distrug mituri.
Nici blanda nu-s!
Dar e o cale. Nu-i cea mai rea!
PS Jur ca la anu´ ma agit sa nu reiau episodu´.
Trisez. Ignor sansele si sper. 🙂
Si io, la fel. 🙂
manon, ma primesti si pe mine?
eu ma simt mai singura ca niciodata. deja de la inceputul lunii m-am inchis…sunt departe de tot ce imi e drag, si in ciuda sms-urilor, net, telefon, oameni in jur…ce sa spun…am amintirile pe avarie iar sufletul imi hiberneaza, e un sistem de aparare ce inca nu am invatat sa il inchid…
unde sa te primesc, suflet drag? in camara mea cu tristeti mucegaite? e normal sa fim asa, goi… lasa, ca maine, poimaine, poate ca… nu stiu… ca asa as fugi…
imi e frica sa mai scriu si in jurnal, sa nu va plictisesc cu griurile mele, dar o s-o cotesc eu cumva… 🙁
draga mea manon, tocmai asta e…ca in camara ta cu tristeti mucegaite ma regasesc si eu…si devine o mangaiere ca stiu ca sunt inteleasa…ca suntem intelesi…ca nu sunt singura care vreau sa fug in vard de munte desi stiu ca nu varful de munte il caut ci pacea de acolo…
te imbratisez cu drag…sper ca intr-o buna zi am sa o pot face pe viu si atunci sa iti multumesc pt toate acele momente cand in loc sa plang radeam cu lacrimi citind posturile tale…
si mai ales de cate ori m-am simtit inteleasa in durerile mele…
de asta si scriu. ca sa aflu ca sunt, la randul meu, inteleasa. doar asa pot duce. si ma bucur ca pot fi, aici, si patetica, si penibila… e bine aici, in jurnal. te pup.
Criogenie, parca se cheama si eu am inceput demult procesul…mai am putine chestii de inghetat, cele care se lasa greu… Of, Nona draga, parca ai dat adunarea generala aici, in jurnarel!
Nu-ndraznesc o imbratisare, am bratele-turturi. 🙁
N-am vrut sa dau adunare generala…ufff…as vrea, uneori, sa nu scriu, ca sa nu zburatacesc sufletele…si azi, la fel…dar, na, ne nimeriram… IAR…
Si ce? Punem aici, in jurnal, turturii, si pe urma ne revenim… 🙂
(auzi, Lisel, daca te consoleaza cu ceva, sunt unii care intra pe aici doar ca sa se amuze, cica: ete si la asta, patetica… Ei nu stiu ca daca intra aici inseamna ca ii doare si pe ei… )
N-am chef sa vorbesc , sunt praf …..da te citesc , sunt aici …..
Crisu, nu te incarca mai mult decat trebuie, ai incredere in mami. Stii ca nu vorbesc prostii. Trebuie sa fii bine, altfel o incarci si pe a mika. E copil, prinde tot. O sa treaca, ai sa vezi. Toate trec. Toate.
te pup si te iubesc , sincer!
si eu te iubesc. ai incredere in mine, aia mica e importanta, cei mari pot duce. in fond, ce ducem? implacabilul, in acest caz. te pup, si-mi pare rau ca ati pierdut un om drag…