Mă căutai peste tot să o găsesc, dar ia-o de unde nu-i! M-am scormonit pe îndelete să dibuiesc drama. …Drama legată de faptul că și sărbătorile astea mă prind tot singură.
Nu-i! Nicio dramă!
Dar să vezi chestie… Că n-am drama e OK, dar nu simt nici bucuria aia de decembrie…
Hmm… Recunosc, m-am îngrijorat puțin de constatare, așadar… m-am luat la bani mărunți, în gând…
*
Mărturisire penibilă: Când văd câte un actor, pe scenă, care ține un speech, deci care vorbește neacoperit de personaj și folosește cuvintele lui, nu ale vreunui dramaturg, eu, mică în public, nutresc instant o stare de empatie puternică.
Aceasta are două faze: prima dată mi-e milă de bietul om, de mi se rupe inima, căci emoțiile lui, covârșitoare, mi se transferă – bolovan – în plex.
A doua fază este că mă inundă o bucurie ușor drăcoasă, cu accente vagi de isterie internă.
Sunt fericită că nu sunt în locul lui.
Cred că pe 30 ianuarie, de ziua UNATC, vom inaugura cele două Studiouri de Teatru.
Dacă mă pune conducerea să țin vreun speech?
*
Deci, aha!
De aia nu am drama sau bucuria de decembrie… Sunt terifiată de ianuarie!
Eu stiu ca actorii au speech-ul in sange. 🙂 Mai stiu ca sunt buni in arta improvizatiei si pot spune putine si sa insemne mult.
E destul de greu sa vorbesti in fata unei multimi,am experimentat acest lucru de putine ori, dar devine mai usor atunci cand realizezi ca oamenii se strang acolo pentru a vedea un spectacol, nimeni nu e impotriva artistilor de pe scena.
Ma gandeam o data cum ar fi daca publicul ar fi cu desfasuratorul in fata, sa priveasca cu un ochi critic prestatia… Dar am realizat ca nu e asa, si acest lucru ma linisteste.
p.s. Cred ca cel mai greu mi-a fost cand am stiut ca sunt parintii sau colegii de clasa in sala, dar spre bucuria mea, ei sa straduiau sa rada sa aplaude cand eram eu in fata ca sa ma simt bine.
Indubitabil, Manon va lasa auditoriul cu gura cascata, din cate vad a pus suflet in ceea ce a realizat si nu va fi greu sa prezinte acest lucru.
p.s 2. felicitari!
bia, ia-ti un interviu in oglinda ca si cum ai fi luat un premiu. 😉
:))
Constatarea aia mi-a bagat si mie un cutit in inima,dar ce sa fac, nu ma mai bucura atat de mult decembrie asta, desi as avea toate motivele..poate ma face sa tresar pana la sfarsit..daca nu,urmatorul..in fine…Mamico, ia un monolog bun si il spui in timpul speechului de ianuarie…E ciudat dar in imaginatia mea, vazandu-te acolo pe scena pentru discurs imi apari ca o incalzitoare de inimi: aranjand vorbe intr-un fel unic si transmitind din lumina ta direct in fruntile ganditoare,prin viu grai..lumina ce coboara in inima..
deci cuvintele tale, calde si rotund scrise…m-au facut sa imi fie si mai friiicaaaa!!! 😉 te pupa mami.
Nona,poti oricand sa inveti de la mine:)))
Ma refer la “spiciul” meu de la 18 ani,deci cam acum 100 de ani in care am spus foarte sincera celor din jur(e drept,mult mai putini decat intr-o sala mare):”Imi pare asa rau cateodata ca m-am nascut da imi pare al dracului de bine ca suntem azi cu TOTII aici!!!(adica cu tot cu mine)”
Omul potrivit la locul potrivit nu are de ce sa se teama ca va gresi cu ceva
Si daca pe 30 ianuarie chiar trebuie sa spui ceva poti doar sa -mi spui “la multi ani’.Mie si lui Caragiale :))))
scumpa si draga ce esti!
ce mult va iubeste mami pe voi, de sufletei dragi!!!
manon, nu stiu daca te incalzeste dar eu o sa fiu singura singurica de Craciun, doar cu un mosulet care e un pic nebun si care nu ma lasa nici macar sa aprind o luminita in brad…singura departe de tot ce imi e drag, miros de brad, prieteni, colinde…
ma intristeaza… iti trimit dragul meu, sa nu te simti singura…