Jurnalul lui Manon.

Eram obosită, surmenată, funcţionam pe avarie. Iar când mi-ai pus melodiile alea vechi, ştiam că urmează relaxarea pe care tu, cu sufletul tău frumos, mi-o induci, oaza mea de bucurie, descoperită târziu…
Ne-am aşezat, ca de obicei, spate în spate, iar eu am închis ochii sprijinându-mi plămânii de omoplaţii tăi, simţindu-mă protejată. …Atât de mult, dar de fapt doar un strop care mă face să zâmbesc aşteptând să vină buzzul de uikend, când noaptea e zi pentru amândoi.
Am respirat uşor, urma să mă relaxez în curând, după care urma porţia de râs şi de ironie fină…
Şi, BANG!
Lovitura cuvintelor, de măciucă, pe care mi le-ai împuşcat neaşteptat în moalele capului, re-pe-tat, m-a  năucit şi am zâmbit tâmp de durere când dinţii mi-au retezat instant vârful limbii.
Am apucat să gândesc, cu umor amar, că e mai suportabil să mă loveşti în creier, aş fi murit dacă mă ţinteai în inimă direct.
După care m-am prăbuşit în genunchi, să nu vezi că plâng, mama îmi spunea că sunt urâtă când plâng…

Ai provocat, fără să ştii, fără să vrei, căderea în subteran a nonei.
…Şi prin spatele ochilor închişi mi-a trecut toată istoria uitată: aveam doar patru, cinci ani, şi fratele meu mai mare, adolescent plin de angoase, mă bătea de mă rupea. Numai peste faţă. Apoi mă trimitea la baie să mă spăl de lacrimi, mă aşeza în faţa lui şi ţipa: Nu mai plânge! Am zis să nu mai plângi!! Iar eu, îngrozită, un pui de om, încercam cu o maturitate care mă depăşea să îmi înghit suspinele amare, să fac ce zice el, aproape să nu mai respir… Nu reuşeam, nu poţi îneca suspinul. Iar asta îl enerva şi mai tare. Aveam faţa amprentată cu palmele lui…

Când am mai crescut, am intrat în mâna mamei, fusesem o sarcină târzie şi surprinzătoare iar ea, mama, îşi pierduse toleranţa. M-a bătut de m-a smintit, toată adolescenţa, până târziu, împlinisem 21 de ani.
Eram cuminte. Inteligentă. Bună la şcoală. Dar nota opt nu era suficient de bună, şi dacă veneam acasă cu ea în carnet, ştiam ce urma…

Am plâns, aproape 22 de ani, mai mult decât pentru un singur om. Nu aveam voie să iubesc. Nu aveam voie să merg la petreceri. Nu aveam voie să merg în vizite prelungite. Micile subterfugii prin care reuşeam să stau la o cafea cu colegele în liceu, rarisime, erau simţite imediat de nasul fin al mamei şi sancţionate drastic, cu cureaua, cu furtunul de la maşina de spălat, cu palma.

Izolată, citeam hămesită toate cărţile pe care puneam mâna, scufundându-mă în altă realitate.

Am rămas timidă, înfricoşată, şi de atunci mi-e frică de nou, de schimbare, de iubire.
M-am îndrăgostit în taină, ca să nu se ştie, din teama de pedeapsă.
Exerciţiul platonic al iubirii a devenit un mod de viaţă. Iar, mai târziu, când am avut o relaţie, am fost şi iubită, şi pansament, numai din dorinţa ca celălalt să nu se simtă fragil şi să nu plângă vreodată din cauza mea.
N-am depăşit niciodată, biologic, vârsta de la care iubirea mi-a fost interzisă, mă îndrăgostesc adolescentin pe aceleaşi coordonate.

Au trecut ani de când primisem educaţia spartană, şi mi-am vizitat fratele, stabilit de ani buni în ţări străine.
Dorind, probabil, să facă o glumă, şi-a adus aminte cât de rău mă bătea el şi cum, mai târziu,  mă lovea mama. Şi-a încheiat povestioara graseind uşor cuvintele cu accent italiano-englezesc, folosind o propoziţie care mi-a rămas ştanţată în destin: “Manon, te-ai gândit vreodată, poate că faţa ta cere pumni?!…”

Am înţeles, într-un târziu, că fratele meu era măcinat de hormonii adolescenţei, şi frustrat de faptul că, în familia noastră, el era singurul cu tată vitreg, şi i-am înţeles izbucnirile de furie.

Am înţeles şi de ce mama a încercat să se impună aşa, cu forţa brută. Voia să mă protejeze, să nu greşesc, cumva, se asigura că, ştiindu-i de frică, nu voi face nimic ruşinos, aşa era pe timpurile alea.
Într-un târziu mai bun decât niciodată, când iminenţa morţii ne-a apropiat, am vorbit mult, am iertat,  şi am recuperat împreună timpul şi iubirea pierdute.

Te înţeleg şi pe tine, prietene, ştiu de ce m-ai lovit.
… Din grija de a nu mi se întâmpla rău, mai târziu. Din teama că mă voi exalta. Lovindu-mă, voi încercaţi să mă protejaţi. De sentimente bumerang, de un EU care însă mi-e străin.

N-am făcut niciun rău, nimănui. Am învăţat să mă ascund când plâng, să nu mă vedeţi urâtă, să îmi acopăr durerea, râzând ghiduş. Am iubit cu toată fiinţa mea tot ce este de admirat. Am alinat durere, am şters lacrimi, am stârnit hohote de râs.
.. Dar bufonul nu a devenit mai puternic. A învăţat, doar, să construiască dig la sentimente curgătoare.

Faţa mea, da, chiar cere pumni, şi îi primeşte, în continuare. Mă feriţi de te miri ce, lovindu-mă, şi descoperiţi într-un final, ceea ce eu ştiu de la început: când inima vă e ruptă de iubire pentru mine, eu voi fi fugit de mult.

Sunt un copil autist care desenează fluturi şi voi vreţi să îl vindecaţi cu orice preţ de lumea sa interioară, care e mai bună decât realitatea. Şi nici eterul nu mă protejează, aşa cum speram.

Am nevoie de oameni pe care să îi îndrăgesc, aşa îmi iau pulsul pentru a şti că sunt vie.

Iar voi mă îngenunchiaţi, unul după altul, pedepsindu-mă.
… Pentru un lucru care este incurabil: nevoia de voi, fără a vă atinge fiinţa.

Şi da, suntem doar prieteni, era de înţeles din secunda în care am dat add şi play, nu era nevoie de repeat.
N-am să trec oceanele, vâslind, pentru a-mi confirma că tu te protejezi, de fapt, pe tine.

Sunt chioară de somn şi de la regimul ăsta aiurea care include mâncare spre zero, am slăbit. Îmi zicea şoferul instituţiei, ieri, privindu-mă cu drag, că m-am ascuţit ca lupta de clasă.
I-am arătat, recunoscătoare, degetul.

Mi-a rămas un colăcel firav pe burtică şi azi noapte, că tot nu puteam să dorm că încinseseră ăia un bairam pe coridor, am avut un tête à tête cu organismul, dacă tot mă topesc pe picioare, să scap şi de colăcel, zic. Am primit răspuns că no way, colăcelul ăla e de salvare, îl lăsăm acolo.
Nasol.

Azi şi mâinie mai avem de alergat, zi lumină, cu evenimentul Uşi Deschise. Sper să nu mă prăvălesc în leşinare pe aici, că s-a dus dracu demnitatea mea în faţa musafirilor.

Titel s-a apucat iar de citit jurnalul invers. Aşa că, ieri, când io bântuiam prin şcoală şi în biroul meu erau toţi copiii cu care lucrez, a apărut pe monitor un mesaj pe care l-au citit ăi mici cu voce tare, ca să se distreze, neştiind că este adresat lui tanti nona: imi pare bine ca ai gasit pe cineva,sa nu te mai caut niciodata.te pup si sa fii foarte fericita.

Titel e incorigibil, a văzut că în jurnal scriu că sunt îndrăgostită şi a mai văzut şi cuvântul platonic. …O fi crezut că e numele bărbatului care-mi stârnise fluturele sau o fi crezut că platonic înseamnă chel, aşa că a făcut ce ştie el mai bine, n-a înţeles nimic, again.
…Şi pentru a mia oară, de când l-am părăsit definitiv, imi promite că nu mă mai caută.

Atât de aici, din cartierul general, vă pup şi vă iubesc.

**
update 16 aprilie:
in cate zile trece un cucui. Nicio minune nu ţine mai mult de trei zile (plus trei nopţi).

Aţi citit în jurnal istoria lui Costică, scrisorile.
Le mai pun aici o dată, să vă aduceţi aminte, pentru că GEO a scris şi urmarea, o aveţi după linkuri [mulţumim, Geo, cum spuneam, cititorii scriu mai bine decât bloggării ;-)].

Scrisoare către regiment

Regimentul către Costică

Gheorghe către Regiment

Scrisoarea 4.  © GEO

Dragă Costică,

Îs tot io, Ifrim, căpraru. Acum scrisei singur că-nvațai și d’astea, bă, frate-miu.
Aflai di la muică-ta că ești grațiat, că s-a desființat și regimentu’ la o lună după ce plecași tu. Nu din cauza ta, veniră ordine di sus, di la menester și ne lăsară pe toți la vatră și am gătat armata.

Luai adresa ta di la tanti Sanda. Ce dacă te blesteamă în fiecare zi, băi neinstruitule, trebuia să te răzbuni pentru atâta lucru și să sui pă Youtube filmul ală cu ea și popa? Ai mai avut și tupeul obraznic să-i dai popii mail, ca să nu rateze premiera…

Băi Costică, da și iei ți-au tras-o, au pus-o pă nevasta lu Gogoloi, că și aia te iubește tare, la câtă bătaie i-o dat bărba-su din cauza ta, să intre-n vorbă cu tine. Acum ea este iubita ta virtuală, Angela.
Bine că i-ai dat adresa corectă , nărodule, că prost mai iești, ca noaptea!

Norocu tău îi că frații Arsene plecară în Olanda, cică repară motoare . Ăl mare vine regulat acasă, adică odată-n an, ăl mic, mai rar, până acum nu-l văzui.

Țiganu-i în Spania, cântă. Mihalache și Coțoi, la fel, da ăștia la muncă, treabă sirioasă.

Cârstea a ajuns cel mai bine, n-are nici o jrije, s-a călugărit.

Uitai ce-i mai important, știi cine mă învăță scris-citit așa de bine? Măria, băi, acum o cheamă și Măciuceanu, ie vânzătoare aici, la non-stopu lu Dumitrică.
Da, băi răcane, suntem cumnați!

Hai c-am obosit, îți mai scriu și altă dată.

Ai grije cu Apocalipsa sau cum i-o zice, că la noi n-ajunge anu ista! La toamnă facem nuntă…

Serg.(rez) Ifrim Măciuceanu.

**
update 15 aprilie:
propozitie cu viezure. Viezurele (sau bursucul) vrea să îţi arată cucul.

Aseară, că nu pot să zic azi noapte, pe la 12, când m-am întors acasă zgribulită şi m-am împiedicat de preşul de la intrare să dau cu capul în uşă, de foame, remarc, pe pervaz, că ceva pâlpâie a mişcare.
M-am gândit că o fi gândăcelul de ieri, că nu v-am zis de el, eram ocupată cu depresia şi platonicul.

De câteva zile – multişoare- văd, pe gresia din baie, gândăcei. Câte unul la două zile. Nu sunt cocoroci de bucătărie, ci de ăia negri, care cresc mărişori. Nu mă sperie, pentru că sunt cu picioruşele în sus, şi am văzut eu la câini, când se pun pe spate, e semn de abandon şi de supunere. Deci nu mă muşcă, sigur.
Cred că îşi caută perechea întru înmulţirea de primăvară şi au nimerit în casa greşită, că dezinfectarea săptămânală a locuinţei îi otrăveşte, în lungul drum al ţevilor către pardoseală. …Sau îi năuceşte momentan.
Bref: eu îi adun pe o hârtiuţă, pe cei cărora le mişcă antenele, şi le fac vânt pe geam, neomorâţi, să se trezească de la aerul curat şi să îşi revină până ajung  jos, de la etajul 5.

Aşadar, ceva pâlpâie pe pervaz, fi-ţi-ar parantezele ale dracului…

E fluturele meu platonic.

…Pe care mă fac că nu-l văd, în timp ce inima-mi bate vizibil, prin geacă.

Am reuşit încă un record, azi: să fiu şi mai varză ca ieri, şi am tastat cuvintele astea cu frică…iar o să se ia geo de mine, că sunt smintită şi-l bag în confuzie. …Dacă mă pârăşte lui Costică şi nu-mi mai vin la eveniment?
Geo, ca să fiu eu prima la dat cu piatra, am scos limba la oglindă, dar să ştii, prieten drag, că nu mă vindec.
M-am născut defectă şi-mi alunecă sentimentele.

Stăteam, aseară, pe marginea patului meu imens, că nu ştiu de ce draqu mi-a trebuit pat mare, să vâslesc singură prin el? Că io dorm ca iepurii, pe o suprafaţă mică, scândurică… 
Eu, zic, stăteam pe o margine, iar El pe colţul opus, picior peste picior, ca demoazelele, cenuşiu şi cu o aripioară zdrenţuită.
Doi penibili, cu tensiunea pe mute.

– Ce dracu faci, mă, aici, ţi-am dat drumul ca să meditezi, în loc să zburzi?
– Păi ce să fac, nebuno, să zbor ca disperatu’, în neant, că ţi se puse ţie pata pe bărbatu’ imposibil?
M-am umplut de igrasie pe polen şi singura sursă de lumină din beci e becul ăla pe care scrie Eject, am dat cu capu’ în el până am ameţit…Am şi io o vârstă, nu mă poţi scoate la interval când ţi se năzare, ştii că m-au lăsat aptitudinile de planare peste abis…

…M-am întristat. Şi am un ghem de nelinişte în stomac.
Mi-a zis odată un scaiete că sunt rea. Nu cred că sunt, însă dacă te lasă baltă şi fluturii conlocuitori e semn că trebuie să declanşezi lupta cu abandonul.
Una din mine o va învinge, cumva, pe cealaltă.

Am deschis geamul. Fluturele e liber.
Poate, undeva, altcineva are mai multă nevoie de el acum. Mai multă nevoie şi mai multă bucurie de trăit.

Eu sunt puţin ocupată să îmi plâng de milă vreo două minute, şi să mă autoironizez până seara.
Aşa voi trăi ziua de azi, penibilă în ochii mei şi ruşinos de patetică în faţa voastră.

Dragii mei, ce program aveţi voi vineri, sâmbătă şi duminică (16,17, 18 aprilie)?
Ziceam şi eu, aşa, că dacă sunteţi în Bucureşti (şi dacă nu sunteţi, puteţi face un drum), vă aştept, zilele astea trei, la parter.
În UNATC.
Ca să vedeţi şi voi cum e la noi în bucătărie. Avem de toate: actorie, scrimă, coregrafie, spectacole, de dimineaţă până-n amurg.

Vineri proiectăm şi filmul “Eu, când vreau să fluier, fluier”. Deci ne asortăm.

Anul trecut a fost mişto. La fel va fi şi acum.

(Vă dau insigne de prietenie, ei, ce ziceţi?)

P.S. …Şi îmbrăţişările, în direct.

Uite aici un link la forumul pe care-l păstoresc, găsiţi mai multe detalii: FORUM UNATC

Iată una scurtă, care m-a ţinut trează noaptea trecută, scuzaţi limbajul: Manon este îndrăgostită lulea!

E frumos, deştept, spiritual, interzis.

Am experienţă cu platonicele, drept urmare, când m-a pocnit sentimentul am zbughit-o de sus, din turn, până jos, preţ de o sută de etaje, la subsol. Acolo unde evit să intru de vreo trei ani. E inundat cu lacrimi, decepţii, visuri înfrânte, complexe de inferioritate.

Cu ochii sclipind, am mers ca prin miere prin toate acestea, până la cutia cu fluturi.

Mai e unul acolo, aşa că i-am dat drumul, l-am lăsat să zboare liber, ca să ştiu că sunt, încă, vie şi neexpirată.

Sunt absolut îndrăgostită. Platonic.

Sper să îmi încarce bateriile energetice, fluturele, şi să nu moară prea curând.

**
update 10 aprilie:
mancare pt urticarie. A, deci vrei să o întreţii… Nu-i dai nimic din ce-i place, ţii regim cu orez fiert, morcovi fierţi şi făinoase. Cu puţin noroc, scapi de ea şi dai în diabet, de la atăta pâine goală.