Am fost întotdeauna rezervă.
De aici mi se trage:
Nu știu mersul piticului, căci târâșul îmi face greață. Mă entuziasmează doar pasul ștrengarului, sau alergatul cu genunchii la piept suflet – probe pe cale de dispariție.
Nu sar pe trambulină să mă bag în ochi – dar stau cuminte în fața ei, cu brațele deschise, ca să nu aterizeze ceilalți în cap.
N-arunc cu greutăți, din principiu.
Uneori trebuie să trec printre pericole – ca biscuitele în dungă, să sar peste capră – în loc s-o lămuresc, să fac demonstrații pe bârna din ochii mei…
Nu sunt bună la paralele și nu-mi iese statul în cumpănă.
Iau startul prea târziu și ajung la finish prea devreme.
Detest coarda, mai bine sar la groapă.
*
Fac pod – nu din picioare, ci din inimă.
Și… nu-mi pun niciodată mască la ora de scrimă.
Nonaaaaa >:D:D:D:D:D:D:D:D<
ai inteles din prima, scumpa lu mami…
huguloi back.
Startul nu trebuie ratat,ca vei fi in contratimp.nu conteza finishul
[…] SĂRITURA ÎN GARD fuduleală […]