Sunt oameni care țin la mine.
Și care, periodic, încearcă să îmi spună, cu pupila sau prin sfântul grai, lasă și tu garda un piiic mai jos, poate că ai devenit intolerantă, ai prea multe pretenții deci o să mori băbuță singurică…
Well well well.
Știi cum e? Speri, o viață, să ți se întâmple lucruri, să iubești, să nu te doară.
N-ai reper dar speri. …Dar n-ai reper.
Să povestesc ceva.
Eram studentă. Locuiam, cu primul meu iubit, într-o mansardă pe lângă Piața Romană.
Era aproape Crăciunul.
Am ajuns, seara, acasă.
El m-a așteptat la ușă.
Mi-a zis să fac ce spune, fără să comentez.
Mi-a înșurubat în urechi o pereche de căști.
Închide ochii, nu-i deschizi decât când spun eu.
A pus mâna pe clanță și m-a condus înăuntru, ținându-mă delicat de mână.
Mansarda aceea era cât o nucă. Plină cu de toate. Pe diagonala camerei, sus, eu întinsesem un cablu, ca să pot usca rufele mai repede.
Am intrat în casă, deci, cu ochii închiși.
Prin căști auzeam, direct în inimă, o melodie.
(Prieten cititor, fă, rogu-te, și tu, ce-ți spun eu: dă click s-o asculți, asta e melodia – și citește în continuare cu fondul ăsta muzical)
Și acum deschide ochii, Nona.
…De cablul pus pe diagonală era atârnat un brad mărișor, plin de globulețe și de luminițe.
Am fost copleșită iar copleșită e un cuvânt prea sec pentru a descrie ceea ce simțeam, uite, poate doar lacrimile care mă îneacă acum să spună ele povestea…
Încremenisem surprinsă, ascultând un cântec prin care El îmi transmitea cât de mult mă iubește, și rămăsesem cu ochii lipiți de brad, de lumini, de globuri…
Încremenisem arzând pe dinăuntru.
Se numește fericire punct.
*
Așadar…
Uneori speri, dar nu ai reper.
Eu am, ca reper, acea relație.
Datorită faptului că am trăit-o, știu că iubirea poate exista fără dureri atroce, zvârcoliri și cerșeli de afecțiune.
Sunt oameni care țin la mine.
Și încearcă să îmi spună, cu pupila sau prin sfântul grai:
– Lasă și tu garda un pic mai jos…
N-am gardă.
Am reper.
*
Vă doresc un Crăciun ca acela, dragii mei.
>:D:D:D:D<
huguleti si pupici back. 🙂
Timp de doi ani am fost intr-o relatie din cauza careia ma trezeam vesela dimineata si mergeam seara la culcare plangand. Vedeam atatea calitati in barbatul ala si totusi ceva lipsea, simteam ca nu mi-as putea trai restul vietii in conditiile alea… dar parca nici sa renunt nu-mi venea.
De mai bine de trei ani sunt intr-o relatie cum nu mi-am imaginat niciodata ca ar putea fi, cu un barbat care ma face sa simt in fiecare zi ce descrii tu mai sus.
Suntem impreuna de cinci ani jumate’, am trecut impreuna prin bune si rele dar am luptat amandoi pentru relatia asta. Si am ajuns acum sa ne fie suficient sa ne privim in ochi, ca sa putem uita de orice grija.
Nu’s deloc genul romantic, care sa aprecieze poezii si dulcegarii, asa ca rar ma incumet sa scriu chestii de genul asta. Vreau doar sa spun ca poate chiar n-ar fi o idee rea sa cobori un pic garda. Pentru ca uneori broastele chiar se transforma in printi, trebuie doar sa gasesti broasca cu potential… si sa fii inarmata cu multa rabdare si putere de munca 🙂
Corina, multumesc pentru vizita si pentru ceea ce ai spus.
Stii ce inseamna garda jos, in cazul meu?
Sa accept gandirea unilaterala si cretina cum ca femeile sunt jos si aservite.
Sa precizez, la infinit, ca trebuie sa fim curati, ca dusul este elementar.
Sa accept jocuri tampite. Eu sa astept si el sa decida daca, poate, ma vrea, si cand anume.
Sa lupt. Eu. Pentru relatie.
Sa incremenesc in indragostire si el sa nu dea un semn pentru a-mi spune un simplu “ce mai faci?”.
Nu.
Deci nu.
Te pup, iti doresc tot ce-ti doresti tu mai bun.
Ai spus o data in scris ca ne cautam oameni care ne ajuta sa ne regasim pe noi insine…si sunt de un egoism atroce cand spun (dar trebuie sa o spun) ca ma regasesc, in unele bucatele de viata asternute aici, ca si cum mi le-ar fi extras mie cineva din propria fiinta. Ma bucur mult ca existi, e ca si cum cineva m-ar tine de mana in fiecare zi, cat sa nu ma pierd cu firea in singuratate dar nici sa-mi ingras orgliul crezand ca sunt singura care mai are asemenea senzatii si sentimente.
Am trait si eu iubirea aceea…si azi ma doare reperul acela.
Simt ca ma aflu la marginea renuntarii, repereul meu e brusc intangibil de niste multi ani.
Te pup, iti doresc multe luminite vesele cu miros de vanilie si mar copt. 🙂
Ralu, tarele sentimentale au aceleasi coordonate, desi purtam in noi gene diferite.
Ne intalnim, aici, in jurnal, si se produce un transfer.
Voi va regasiti aici, uneori, iar eu ma sprijin pe energia voastra, pentru a nu capota.
Te pup pe frunte, cu mare drag!!!