Jurnalul lui Manon.

Nu ne e greu să ne despărțim de un om, ci de iluziile care ne leagă de el.

Am spus iluzii.
Nu speranțe.

Iluziile sunt speranțe alterate de trecutul neconsumat.

Te uiți, de vreo cinci luni, cu admirație și cu niscai ceva-uri în plex, la un suflet-bolovan, pentru că sclipește, iar hormonul îți șoptea, pervers, că ai în față un suflet-lumină.
Neuronul te ținea în lesă, explicându-ți: Are particule strălucitoare de mică, sufletul-bolovan; el reflectă doar lumina ta.

Și te-ai dat ușor la o parte, să nu intri pe orbită, satelit.

E bine că neuronul ți-a blocat hormonul. Iar.

… O să ai ce regreta, pe patul de moarte, la capitolul netrăite…
Însă acum, ai tăi nu mai au motiv să-ți spună:
Nu mai privi în jos!

P.S. Lasă lumina aprinsă, ca să ştim că eşti acasă.

M-a apucat astă vară. Ideea, de cap.
Să fac săgeți indicatoare, ca să nu mai bântuie spectatorii, în rătăcire.
Ideea mea.
Design, genialul ăla de Millo.
Cu banii a venit un profesor.

Acum trei săptămâni, s-a întâmplat minunea.
Când îmi pierdusem speranța.
Deci, un tardiv, dar binemeritat iuhu!

Au venit băieții, de la o firmă, să proptească indicatoarele.
Ei, doi.
Eu, una.
Ca o vrabie, în jurul lor.

Ei zâmbeau și munceau.
Eu dispăream din zonă, reveneam, gravitam și dădeam indicații prețioase cu nasul pe sus, de se zguduiau, bieții, de râs.
Îndemnul pacifist Să fie totul profi, că dacă le puneți strâmbe, vă sechestrez în beci, a dat roade.
Săgețile, roșii și albastre, marcajele pentru săli, sunt proptite bine și aș strecura aici încă un iuhu mic dar mare-mare.

Azi, băieții au venit din nou.
Aveau de pus ultima tăbliță.

Ne-am întâlnit întâmplător.
Am trimis de la distanță un Salutare vouă, rătăciților! -atât de sobră și cu sprânceana în sus – încât cel cu codiță de cal a strigat instant, respectând perfect statutul meu de directoare: Vreau să vă îmbrățișez, mi-a fost dooor de dumneavoastră!!!!
… Că uitai să vă zic, data trecută i-am și îmbrățișat, printre afurisenii. După ce i-am pupat direct în creștet și le-am strecurat cafeaua în plăsuțe.

Așa.
Deci cel cu codiță voia îmbrățișare.
Boon.
L-am strâns în brațe, și i-am șoptit gingaș, Dacă pui tăblița strâmb, te leg de scară.

După vreo două ore, am trecut prin zonă.
Tăblița era dreaptă.
Codiță mă privea fudul.

L-am îmbrățișat, iar, cu drag și cu mulțumesc.
M-a strâns în brațe de parcă urma să plece pe front.
Zic:
– Chiar ți-a fost dor de mine? Că m-ai văzut doar o singură dată.
– Da…
– Da’ chiar ți-a fost dor de mine.
– Da… Și mă strânge iar în brațe, așa cum face tata, când plec spre București – de parcă o să mor.
– Dorul ăla…
– Da.

L-am pupat în creștet, cu inima plină de drag, ah, ce bine e când oamenilor le e dor de tine…

Azi, pe seară, un sms…
Iartă-mă că am îndrăznit să-ți trimit acest mesaj. Am vrut doar să-ți spun că ești un înger! O seară bună.

*

Mulțumesc, Mircea. Mulțumesc.

Azi am primit o inimă.
De la o femeie cool și inteligentă, pe care acarienii înconjurători o consideră ciudată deci defectă.

O inimă de sticlă roșie.
Încape în podul palmei.
E un magnețel de pus pe frigider.

Mi-a spus așa, într-o zi, din senin:
– Nona, am ceva pentru tine. E un talisman, sper să îți poarte noroc.
Ah. Nu pot descrie sentimentul care mi-a invadat inima, când am văzut că un om străin s-a gândit la mine. La inima mea, asta, secată și inundată pe repeat. Nu pot descrie sentimentul. Scriu doar că am simțit cald – și cald nu spune tot.

Când întâlnesc oameni de ăștia, defecți, cărora le pasă fără a te invada, care te luminează doar cu un zâmbet, care te copleșesc din senin cu un gest neechivoc…
Am mai spus-o.
O repet.
Mă declar defectă – într-o lume plină de perfecți simpli și de perfecte compuse.

Azi am primit o inimă rubinie.
Care mi-a adus aminte să-mi adun privirile de pe jos.

Mulțumesc, Ada. Mulțumesc.

Au date reale.
Au potențial.
Au o latură mistică.
Instinct de conservare.
Inteligență intuitivă.

…Ca să ce?

*

Oamenii tip șobolan sunt cameleonici.
Îi întâlnești, simți exact nivelul speciei, dar zâmbești politicos.
Ei fac efortul, atunci.
Să se cocoțeze până sus, și să se lipească oglindă de ideile tale.
Efortul e considerabil și epuizant. Tu aplauzi ușor, în gând, când vezi ardoarea.
Ce filosofie de viață sănătoasă.
Câte lucruri, în comun.
Ah ce completare.
Blah. Blah.
Ești semi-cucerit.

Urmează ca, din dorința asta tâmpită de a-ți demonstra că lumea are, în ea, și oameni speciali, să începi să pui, în gând, piesele de puzzle lipsă, care transformă radical imaginea omului șobolan. În mai bine.

Oamenii tip șobolan sunt acaparatori.
Dă-le jos, delicat, haina complexului de inferioritate și pune-le pe umăr o mână caldă, prietenoasă.
Îi vei face să se simtă acasă.
Nu vor mai avea nevoie de cameleonism.
Se vor relaxa.
…Într-atât de mult, încât, încet și sigur, vei remarca schimbarea.
Te patronează, la început, discret.
Pe urmă își iau avânt și își prezintă filosofiile de viață geniale (pe care tu le-ai consumat din adolescență când mergeai cu trenul în provincie, și dezbăteai cu vecinul din compartiment soarta, viața, OZN-urile sau pe însuși Dumnezeu).
Nu mai există dialog.
Doar adevărul lor irefutabil.
Și gândirea unilaterală, aspră ca o așchie sub piele.
Ești deja privit ca și cum tu ai fi un imbecil.

Oamenii tip șobolan sunt meschini.
Te-au citit.
Te-au halit.
Te mint.
Te trădează.

*

Experiența cu un om tip șobolan, pe care ți-o dorești a fi unică – este revelatoare și educativă.

*

M-a intrigat întotdeauna vorba asta: Șobolanii părăsesc primii corabia care se scufundă.

…Bravo lor, zic.
Să se înece tot primii. 😉

Vorbesc la telefon cu tata, evri dei, in dă morning. Doi oameni prin care bântuie copilăria.
Înșirăm banalități sub care se ascunde dorul.
Sau facem frigărui din evenimente pe care tata le culege de la televizor.

Așa-mi amintesc eu, zilnic, de la cine moștenesc șuruburile lipsă.

Și tot așa, zilnic, vorbind cu tata, am o imagine în minte: dacă Dumnezeu s-ar întrupa în om și ar veni la mine, l-aș îmbrățișa tare și i-aș șopti la ureche un mulțumesc plin de te iubesc-uri.
…Pentru tata. Un nebun cu ochi de un albastru limpede.

El îmi zice mie tată, eu îi zic lui tată plus iubitule.

Azi dimineață eram ocupată cu împiedicatul prin casă, că îmi intrase crema de față în ochi.

Sună telefonul.

– Ce faci, tată?
– Bine, tată, sărumâna. Mă pregătesc să plec la școală.

Tata devine, brusc, serios.
Eu, vigilentă.

– A. Deci aștepți ora unșpe.
– Deci nu aștept. (Am mușcat momeala, că prea e sobru). …De ce ora unșpe?
– Păi… Nu știi? (Vocea lui are accente dramatice)
– Nu… (E prea serios, tata, s-o fi întâmplat ceva)
– Păi, tată, la ora unșpe vine apocalipsa. Mă gândeam că o aștepți acasă.

Pauză.
De râs.
Amândoi.

Îmi trag răsuflarea.

– Auzi, iubitule?
– Ce?
– Lasă râsul, că am ceva serios să-ți spun.
Tata încremenește în telefon, în timp ce eu mă înjur în gând că mă forțez să fiu sobră, futu-i, am terminat actoria cu zece și acum îmi stă râsul în beregată.
– Deci. Am o rugăminte la tine.
– Zi-mi, tată.
O spun dintr-o suflare (să nu ratez Oscarul imaginar):
– Te rog să nu mă mai ții în telefon că mă găsește apocalipsa absolut în halat de baie și aș vrea să mă prindă oarecum demnă. Dacă trece pe la voi, salut-o din partea mea.

Pufnim în râs amândoi, iar. Îi văd, prin telefon, ochii. Tata râde și cu ochii, îi face mici. Și iar am imaginea aia în care îi zic mulțumesc+Teiubesc, Cuiva de Sus.

*

Acum, pe seară, l-am sunat eu.
Să ne fi auzit cineva, ar fi crezut că asistă la o ședință de contabili.
Aveam vocile la costum. Sobri, serioși, aproape scoarță.

– Tată?
– Da, tată.
– Sărumâna. A trecut apocalipsa pe la Tg-Jiu?
– N-am văzut-o.
– Aha. Nici pe la București n-a fost.
– Lasă, tată, că anunțară ăștia că vine pe 12 decembrie, în 2012, sigur. S-a amânat.
– Aha. Bine. …Oprișene!?
– Ce, tată?
– Te iubesc, mă!!!
– Bine, tată.

Boon.
Voiam să zic că.
Am ratat apocalipsa asta.
Dacă o veni apocalipsa ailaltă, aș vrea să mă ia pe mine, întâi, nu pe el.
Iar tata să nu afle.
…Ca să apuc să mai spun o singură dată Cuiva un Mulțumesc plin de Te iubesc-uri.

Stăteam la stop, că oricum bântuiam în rătăcire.
Noi, în mașina a mică, iar tipul – într-o garsonieră neagră ce nu era Hummer.

Peste volanul enooormei mașini se ițește un căpuț mic, acoperit de o șapcă de camuflaj.
Mă pufnește râsul.

Îi fac semn Mariei, să se uite.
Nu vedem fața tipului, că și ea era acoperită.
De telefonul cel prea lung.

Tipul se întoarce spre mine, vede chicoteala (căreia n-am timp să-i fac vânt sub scaun) și se strâmbă simpatic.
Are ochișorii ca două măsline.

Ma pufnește hohoteala, s-a dus dracu’ demnitatea, but who cares?
Am corupt-o și pe Maria. Două nebune râd într-o mașină pitică, de un căpșor prea mic într-o mașină prea mare.

Tipul se întoarce, iar, spre noi, și face cu mâna semnul crucii.
Tot cu mutrița aia de șoarec, tot cu ochișorii măsline.

– Ce faci? îi spun, reținându-mi râsul cel năvalnic.
– Vă binecuvântez, zice el.

– Cine ești? – întreb.
– Iisus Hristos, răspunde ăl mic din mașina mare, și ridică repede geamul.

*

Azi primesc un sms de la Maria:
Ne-a binecuvântat Iisus Hristos, aka Cheloo de la “Paraziții“.

Un căpșor prea mic într-o mașină prea mare.
Încă râd, doamne iartă-mă!

***

PîSî-ul de rigoare:
Acum câțiva ani, mergeam pe o stradă.
În față, un tip făcea manevre să-și parcheze mașina.
Ni se întâlnesc privirile.
Cei mai frumoși ochi albaștri, trăsături de copil scump.
– Ești frumos! zic eu, din suflet.
El zâmbește – lumină.
– Sărumâna.

Am traversat strada în timp ce el cobora din mașină.
Nu ne-am intersectat.
Mai bine.
Că mă grăbeam și cred că aș fi trecut peste el.
Atât de scundac era…
… Puya.

.

Să nu-ți fie frică.
Nu există oameni fără sentimente.

Doar că.
Sentimentele lor pâlpâie firav în inimă… Căci undeva, în drumul dinspre inimă spre creier s-a produs un scurtcircuit.

N-ai grijă.

Inima își face loc.

Însă.
…Tu vei fi prea departe, atunci, ca să te bucuri.

Mi-e dor să mă pocnească-n mijlocul plexului entuziasmul.

Să tropăi de bucurie, să-mi ardă-n pupile multe luminiţe.

E bine când ţi-e dor.

Că ceri.

Aştepţi.

Acum zâmbesc. Sunt pe drumul cel bun, cu ochii în tolba cea mare, prin care se ascunde ghiduşia.