Jurnalul lui Manon.

așa-s io. partea întâi.

așa-s io. partea a doua.

Fără a aprofunda studii de psihologie care conduc invariabil la experimente pe alți cobai umani, am învățat, de multă vreme, că răul și frustrările pot fi transformate în lumină.
Lumină pe care, dacă o dai în jur, te vindecă mai repede.
…Și te încarcă. Tot cu bine.
Căci toți avem nevoie de zâmbet. Dramele infinite și întrebările obsesiv-parazitare te scufundă, spirală, în pesimism.
Toți avem nevoie de zâmbet.
Simplu și corect.

Când oferi și primești, energia care te inundă e fenomenală.
Am schimbat, în ani, scoarțe umane, care priveau acru și se lamentau ridicol (una dintre ele fiind chiar eu).
Au reînvățat să zâmbească.
Oameni sobri îmi spun, din senin, mulțumesc.
Te pupă mami – mi-a zis, ieri, la telefon, o colegă.
Te iubesc – e, iarăși, semn de mare drag, nu vorbă-n vânt.

Nu sunt un siropel de iubirică, sunt directă, sarcastică, îi provoc pe oameni să fie inteligenți și da, când simt că cineva mi-e drag, îl topesc.

Plus că.
Aici, la facultate, sunt printre ai mei.

Și da, n-am de ce să fiu modestă, acum. Am timp destul să mă așez, din nou, în complexe.

*

De două săptămâni știam că vin japonezii la noi, cu un workshop.
Vreau ca lucrurile să iasă excelent.
Dar, acum, am un motiv în plus.
Tragedia japonezilor – cutremurul, tsunami-ul, radiațiile alea, toată acea poveste cumplită, m-au marcat, atunci, profund. Nu știu de ce, nu vreau să îmi explic.
Sunt, în viață, drame care ne aleg ele pe noi, direct sau empatic.
Am fost prin clase, am făcut listă cu cei care vor participa la exerciții, le-am spus, pe coridoare Hai!.
… Și au venit.

Când m-am întâlnit, acum două săptămâni, cu delegația de la Ambasada Japoniei, n-am făcut nimic special, am vorbit și am fost eu.
Serioasă cu japonezii, familie cu românii care se ocupau de proiect.

Acum o săptămână, primesc un telefon.
– Alo, doamna Nona, am adus afișele.
– Scuze, nu cunosc numărul de telefon, ce afișe?
– De la Ambasada Japoniei. Adrian sunt. Sau, cum mi-ați zis dumneavoastră, tati cu burtică.
– Scumpu!!! Vin acum, să le iau.

Azi a fost workshop-ul.

…Și am primit, la noi în școală, niște prieteni.
Îndrăgostiți deja de atmosfera pe care eu nu o mai știu, căci trăiesc în ea mereu.
Fascinați de căldură. De lumină. De entuziasm.
Japonezii, profi, așa cum știm – iar doamnele de la ambasadă, bucuroase că respiră un altfel de aer decât cel de la birourile lor sobre.

Când, după proiecție, studenții noștri au fost împărțiți în grupe, a început nebunia.
Atâta bucurie.
Atâta joacă.
Atâta farmec.
… M-am uitat la cei de la ambasadă, care erau luminoși și încărcați de energie, și le-am spus uite, minunile…

Și minuni erau, copiii ăia.

… După ce și-au pus la punct ceea ce urmau să prezinte, studenții noștri s-au așezat după paravan, să înceapă.
Urmau proiecții, zgomote cu diverse instrumente, și, evident, povestitorul, în față, care explica.

…Moment în care s-a luat curentul și am rămas în beznă.
Copiii n-au mai putut prezenta ceea ce au lucrat.

Așa a fost.
Și nimeni n-a regretat nimic.

Pentru că azi s-a zâmbit mult.

Lumina e în oameni.
Ea ni se dă de sus.
S-o dăruim.

Așa-s io.
Așa suntem noi.
…Cei despre care tocmai am simțit nevoia să scriu.

Și nu vrem să ne vindecăm.

Balamucul a fost inventat pentru ca cei din afară să aibă senzația că sunt sănătoși.
Fair enough. 😉

așa-s io. partea întâi.

*

Era dimineață.
Furnicăream pe coridoare, și mai zâmbeam la câte-un zgribulici de student care dă sărumâna tare ca să-l pupe mami pe moț.

Mă întâlnesc cu ăla micu, îl îmbrățișez și îl cert ca să nu întârzie.

Când mă rotesc să plec, o văd.
Mignonă și dolofănică.
Are vreo patruzeci și ceva de ani.
Păr vopsit negru abanos, lung și drept, de giocondă.
Față albă, ovală.
Nu știu pe la ce birou lucrează, ne întâlnim rar, și ea îmi zâmbește, că n-are cum să nu mă remarce – merg ca un tanc, pe coridoare, și mă bucur din orice. Așa-s io.

Se uită la mine și îi râd ochii, a lumină.
Ca de obicei.

Dar acum mă oprește.
– Bună ziua!
– Bună ziua.
– Știți, vă urmăresc de ceva timp… Cum îi iubiți pe copiii ăștia, și ei pe dumneavoastră…
– Sunt mămică de serviciu. Eu n-am copii. Îi am pe ei.

Gioconda se uită la mine cu o lumină de aia bună.
– Sunteți foarte specială, și bucuria asta pe care o dăruiți tuturor, face atât de bine… Sunteți foarte specială.
– O iau ca pe un compliment.
Și după asta, ochii i se fac uuun pic mai mici…
– Știți… E bine că vă revărsați iubirea pe copiii altora, dar să știți… acolo, înăuntru, s-ar putea să nu vă facă bine…

Deci pornisem de la un zâmbet.
Mâna cea rece și străină, pe șurubelul meu, mă pune în gardă.
– Iubita, nu mă cunoști și mă psihanalizezi de parcă aș umbla în nudul gol prin școală?
– Știți, eu țin cursuri de psihoterapie… Dacă v-ar interesa…
– …Aha. Da. Înțeleg.

Simt, așa, o mohoreală care-mi acoperă, ca norul, obrajii.
Am plecat afară, să mă uit un pic la soare.

… Pe giocondă n-o mai pot saluta cu sufletul descheiat.

*

Zâmbesc și mă bucur.
Așa-s io.
Și străinii, de regulă, se bucură de mine.
După care.
Invariabil.
Vor să mă vindece.

Stai, că scriu și partea a treia. Despre noi.

Bântuiam pe la sala de sport, să vorbesc cu profesorul studenților.
A fost și profesorul meu.
– V-au adus hoțomanii ăia mici saltelele, domn profesor?
– Nu, Nona.
– Bine. Fac anchetă și îi jumulesc. Plec. Găsim noi saltelele alea. Vă iubesc, știți!?
Profesorul e serios, îi știu copiii de frică, dar eu văd prin scutul lui. E moale, la suflet.
Zâmbește doar un pic, să nu îi cadă demnitatea.
– Știu că mă iubești.
– Așa.
Mă uit la studenți, severă.
– Voi ce șomați, măh?
Și când să plec, îi văd ochii lu ăla mic, îl știu de la admitere. Se uită cu teamă.
– Ți-e frică de mine, puiule?
– Nnu…
– Să-ți fie!
Scot limba și plec.

Acum o săptămână, intru într-o clasă, erau copiii în pauză.
Ăl mic, ete la el, bârâcat pe geam, se uita în stradă.
Bag vocea în modul de admonestare.
– Ce cauți, tinere, pe geam?
Ăl mic, cu ochii timizi.
– Ăăă… nimic.
– Ia vino până la mine, te rog.
Se conformează, docil.
– Ți-e frică de mine, ai? Dă fruntea, la pupat. Acum!
Îl pup pe frunte, și mă gândesc, nu știu de ce, la mama lui, i-o fi și ei dor de scumpul ăsta…

Dau să plec. Tot severă.

Și BUM!
Timidul și speriatul, îmi zice:
– Eu nu sunt cu pupăturile, că alea țin de politețuri. Vreau să vă îmbrățișez.

Mi-am strâns copilul în brațe și i-am spus te iubește mami.

Așa-s io.
Și îi simt instant pe cei ca mine.
Nu ne căutăm la șurubel, doar împărțim, frumos, lumina.

…Dar stați să vedeți partea a doua. Urmează să o scriu.