Bântuiam pe la sala de sport, să vorbesc cu profesorul studenților.
A fost și profesorul meu.
– V-au adus hoțomanii ăia mici saltelele, domn profesor?
– Nu, Nona.
– Bine. Fac anchetă și îi jumulesc. Plec. Găsim noi saltelele alea. Vă iubesc, știți!?
Profesorul e serios, îi știu copiii de frică, dar eu văd prin scutul lui. E moale, la suflet.
Zâmbește doar un pic, să nu îi cadă demnitatea.
– Știu că mă iubești.
– Așa.
Mă uit la studenți, severă.
– Voi ce șomați, măh?
Și când să plec, îi văd ochii lu ăla mic, îl știu de la admitere. Se uită cu teamă.
– Ți-e frică de mine, puiule?
– Nnu…
– Să-ți fie!
Scot limba și plec.
Acum o săptămână, intru într-o clasă, erau copiii în pauză.
Ăl mic, ete la el, bârâcat pe geam, se uita în stradă.
Bag vocea în modul de admonestare.
– Ce cauți, tinere, pe geam?
Ăl mic, cu ochii timizi.
– Ăăă… nimic.
– Ia vino până la mine, te rog.
Se conformează, docil.
– Ți-e frică de mine, ai? Dă fruntea, la pupat. Acum!
Îl pup pe frunte, și mă gândesc, nu știu de ce, la mama lui, i-o fi și ei dor de scumpul ăsta…
Dau să plec. Tot severă.
Și BUM!
Timidul și speriatul, îmi zice:
– Eu nu sunt cu pupăturile, că alea țin de politețuri. Vreau să vă îmbrățișez.
Mi-am strâns copilul în brațe și i-am spus te iubește mami.
Așa-s io.
Și îi simt instant pe cei ca mine.
Nu ne căutăm la șurubel, doar împărțim, frumos, lumina.
…Dar stați să vedeți partea a doua. Urmează să o scriu.
[…] așa-s io. partea întâi. […]
[…] așa-s io. partea întâi. […]
Ce surpriza pe final! Frumos. Foarte frumos! 🙂 Imi plac oamenii care te surprind!
da. …care te surprind frumos. 😉