Vorbesc la telefon cu tata, evri dei, in dă morning. Doi oameni prin care bântuie copilăria.
Înșirăm banalități sub care se ascunde dorul.
Sau facem frigărui din evenimente pe care tata le culege de la televizor.
Așa-mi amintesc eu, zilnic, de la cine moștenesc șuruburile lipsă.
Și tot așa, zilnic, vorbind cu tata, am o imagine în minte: dacă Dumnezeu s-ar întrupa în om și ar veni la mine, l-aș îmbrățișa tare și i-aș șopti la ureche un mulțumesc plin de te iubesc-uri.
…Pentru tata. Un nebun cu ochi de un albastru limpede.
El îmi zice mie tată, eu îi zic lui tată plus iubitule.
Azi dimineață eram ocupată cu împiedicatul prin casă, că îmi intrase crema de față în ochi.
Sună telefonul.
– Ce faci, tată?
– Bine, tată, sărumâna. Mă pregătesc să plec la școală.
Tata devine, brusc, serios.
Eu, vigilentă.
– A. Deci aștepți ora unșpe.
– Deci nu aștept. (Am mușcat momeala, că prea e sobru). …De ce ora unșpe?
– Păi… Nu știi? (Vocea lui are accente dramatice)
– Nu… (E prea serios, tata, s-o fi întâmplat ceva)
– Păi, tată, la ora unșpe vine apocalipsa. Mă gândeam că o aștepți acasă.
Pauză.
De râs.
Amândoi.
Îmi trag răsuflarea.
– Auzi, iubitule?
– Ce?
– Lasă râsul, că am ceva serios să-ți spun.
Tata încremenește în telefon, în timp ce eu mă înjur în gând că mă forțez să fiu sobră, futu-i, am terminat actoria cu zece și acum îmi stă râsul în beregată.
– Deci. Am o rugăminte la tine.
– Zi-mi, tată.
O spun dintr-o suflare (să nu ratez Oscarul imaginar):
– Te rog să nu mă mai ții în telefon că mă găsește apocalipsa absolut în halat de baie și aș vrea să mă prindă oarecum demnă. Dacă trece pe la voi, salut-o din partea mea.
Pufnim în râs amândoi, iar. Îi văd, prin telefon, ochii. Tata râde și cu ochii, îi face mici. Și iar am imaginea aia în care îi zic mulțumesc+Teiubesc, Cuiva de Sus.
*
Acum, pe seară, l-am sunat eu.
Să ne fi auzit cineva, ar fi crezut că asistă la o ședință de contabili.
Aveam vocile la costum. Sobri, serioși, aproape scoarță.
– Tată?
– Da, tată.
– Sărumâna. A trecut apocalipsa pe la Tg-Jiu?
– N-am văzut-o.
– Aha. Nici pe la București n-a fost.
– Lasă, tată, că anunțară ăștia că vine pe 12 decembrie, în 2012, sigur. S-a amânat.
– Aha. Bine. …Oprișene!?
– Ce, tată?
– Te iubesc, mă!!!
– Bine, tată.
Boon.
Voiam să zic că.
Am ratat apocalipsa asta.
Dacă o veni apocalipsa ailaltă, aș vrea să mă ia pe mine, întâi, nu pe el.
Iar tata să nu afle.
…Ca să apuc să mai spun o singură dată Cuiva un Mulțumesc plin de Te iubesc-uri.
