Pfuaaiii…
Încerc să nu strecor nicio metaforă, căci voi scrie despre Mihai Eminescu, și respectul îmi impune să nu fiu penibilă. …Să încerc, măcar.
*
Tocmai am terminat de citit, cu ochi măriți, scrisorile lui Eminescu, adresate Veronicăi Micle.
Deci, unu, simt o nevoie imperioasă de a mă ascunde sub pat. Mă simt de parcă aș fi privit, pervers, pe geam, la doi îndrăgostiți care cred că sunt singuri pe lume. Mă simt de parcă aș fi violat o intimitate și chiar așa și este.
Deci, doi, doamne dumnezeule, cât a mai suferit și femeia aia… (N-am vrut să scriu asta, dar a țâșnit, așa, din taste… voiam să spun cât au mai suferit ei doi)
Pun în jurnal doar începutul scrisorilor.
Nu e nevoie de mai mult.
Luminează atât de clar conținutul jucăuș de sentimente și de (aparentă?) răceală al acestora…
Iată. (Prima e scrisă în februarie 1880, iar ultima – în septembrie 1882)
♥
Draga mea Veronică, …
Stimabilă Doamnă și respectata mea amică, …
Doamna mea, …
Momoți dragă, …
Momoți, …
Draga mea Veronicuță, …
Măi Momoțelule, …
Fetițule dragă, …
Draga și dulcea mea fetiță, …
Îngerul meu blond, …
Amica mea, …
Draga mea Nică, …
Măi fată nebună și drăgălașă, …
Amica mea, …
Doamna mea, ți-aș zice “amica mea”…
*
OK.
Și voi o să-mi ziceți: What’s the point?
Și eu o să zic: Citiți și restul.
