Pfuaaiii…
Încerc să nu strecor nicio metaforă, căci voi scrie despre Mihai Eminescu, și respectul îmi impune să nu fiu penibilă. …Să încerc, măcar.
*
Tocmai am terminat de citit, cu ochi măriți, scrisorile lui Eminescu, adresate Veronicăi Micle.
Deci, unu, simt o nevoie imperioasă de a mă ascunde sub pat. Mă simt de parcă aș fi privit, pervers, pe geam, la doi îndrăgostiți care cred că sunt singuri pe lume. Mă simt de parcă aș fi violat o intimitate și chiar așa și este.
Deci, doi, doamne dumnezeule, cât a mai suferit și femeia aia… (N-am vrut să scriu asta, dar a țâșnit, așa, din taste… voiam să spun cât au mai suferit ei doi)
Pun în jurnal doar începutul scrisorilor.
Nu e nevoie de mai mult.
Luminează atât de clar conținutul jucăuș de sentimente și de (aparentă?) răceală al acestora…
Iată. (Prima e scrisă în februarie 1880, iar ultima – în septembrie 1882)
♥
Draga mea Veronică, …
Stimabilă Doamnă și respectata mea amică, …
Doamna mea, …
Momoți dragă, …
Momoți, …
Draga mea Veronicuță, …
Măi Momoțelule, …
Fetițule dragă, …
Draga și dulcea mea fetiță, …
Îngerul meu blond, …
Amica mea, …
Draga mea Nică, …
Măi fată nebună și drăgălașă, …
Amica mea, …
Doamna mea, ți-aș zice “amica mea”…
*
OK.
Și voi o să-mi ziceți: What’s the point?
Și eu o să zic: Citiți și restul.
si eu am citit corespondenta dintre ei… si sa citesti (desi cred ca ai citit deja) si poeziile ei… sunt usoare dar sunt tot scrisori pentru el…. toate… Parerea mea e ca n-a scris poezie ci i-a scris lui…
da. i-a scris lui.